Sf. Ioan Maximovici binecuvantand (inregistrare video rara)

Sfintii Apusului

Doua bloguri dedicate sfintilor ortodocsi din Apus, Britania ortodoxa si Germania ortodoxa.

Slujba Sf. Ioan Maximovici: Vecernia si Utrenia

Vecernia mare

stihirile pe 8, glasul al şaselea

Cine va cuteza a crede că lepădat a fost pământul de puterea cea plină de har a celor dintâi Apostoli; Cine va tăgădui lucrarea cea văzută a sfinţeniei nevoitorilor celor de demult? Că Tie Doamne, un nou şi slăvit Apostol astăzi a răsărit, întru nevoinţe biruitor al năvălirilor vrăjmaşului şi primitor cununilor măririi.

Bucuraţi-vă noroade ale Rusiei, că dintru tine un nou stâlp de foc s-a suit la cer, de unde înaintea tronului dumnezeiesc înalţă rugăciuni ca un mijlocitor, cel ce s-a arătat păstor a toată lumea şi propoveduitor al Evangheliei în pământurile de departe, Sfântul Ierarh Ioan

Bucuraţi-vă astăzi noroade ale Serbiei, Chinei şi Filipinelor, ale Africii, Franţei, Olandei şi Americii, că în mijlocul vostru a petrecut purtătorul de Dumnezeu cel luminat de har şi proorocul văzător al împărăţiei celei de sus, întru care acum sălăşluind, pururea se roagă pentru noi.

Altele, glasul al treilea

Cunoaşteţi nepătrunsa înţelepciune a lui Dumnezeu, cum lucruri mari şi preafrumoase s-au lucrat într-un vas mic şi neluat în seamă, cum înţelepciunea Ziditorului s-a descoperit celui pe care lumea îl socotea nebun; vedeţi voi credincioşii viaţa lui Ioan şi înţelegeţi căile lui Dumnezeu.

Care sunt ostenelile pe care să nu le fi plinit, Sfinte Ioane, şi câte pătimiri nu ai răbdat pentru iubirea lui Hristos? Că nicidecum n-ai lepădat dragostea lui Dumnezeu ce pururi ardea întru tine, ci ai împărţit-o până la marginile lumii, purtând flacăra ei către Împărăţia cea veşnică.

Nu a strălucit Domnul făclia aceasta spre a fi pusă sub obroc ci pentru a se înălţa în sfeşnic, întru luminarea lumii cu dumnezeiescul har; pentru aceasta îl cinstim pe slujitorul său, pe fericitul Ierarh Ioan.

Lucrătorule de nenumărate minuni şi hrănitor săracilor, tămăduitor neputincioşilor, ocrotitor al celor orfani şi cuvântării de Dumnezeu învăţătorule, cel ce te-ai încredinţat neîncetatei rugăciuni luând înfăţişare de nebun ca să te îmbraci întru dumnezeiasca înţelepciune, pătrunzătorul inimilor şi al minţilor omeneşti, văzătorule al celor viitoare ca si cum ar fi de faţă, preabogate sunt roadele pe care le-ai adus Ziditorului tău. Roagă-te Domnului să nu ne afle nici pe noi afară de răspuns în ziua judecăţii.

Slavă, glasul al şaselea

Dinaintea sfintelor tale moaşte, preasfinte părinte, credincioşii se închină cu evlavie; cei iubiţi ai tăi nu contenesc a te chema în rugăciuni, iertare îţi cer prigonitorii, iar păcătoşii sunt mişcaţi spre pocăinţă; întru nădejde se îmbracă deznădăjduiţii, cei reci la inimă sunt încălziţi cu dragoste, cei din iad sunt traşi afară de mâna ta cea blândă. Celor din moarte se dăruieşte suflare veşnicei vieţi, ochii cei ce stăteau închişi întru întuneric se deschid către lumina lui Hristos, urechile cele surde aud glasul îngerilor. Noule Apostole, roagă-te ca harul Domnului să se pogoare peste noi.

Şi acum, a praznicului

La litie

Cerescule Apostole a lui Hristos pururi ţi-ai lipit inima de lucrurile ce vor să fie, îndreptându-ţi mintea spre cele de sus şi înstrăinând-o de cele de jos, astfel te-ai înălţat prin rugăciune la sălaşurile veşnice şi mai presus de înţelegere, către care şi noi tânjind, nădăjduim cu dor.

Slavă, glasul al doilea

Necăutând nici slava nici puterea de la oameni, fericite, ai împodobit pe cei slabi cu putere şi mărire de la Domnul, îmbogăţind pe cei săraci cu nestricăcioasele comori ale virtuţii, aducând pe cei orfani de tată Părintelui a toată lumea şi dobândind cununa strălucitoare a măririi.

Si acum…

Celor din moarte se dăruieşte suflarea veşnicei vieţi, ochii cei ce stăteau închişi întru întuneric se deschid către lumina lui Hristos, urechile cele surde aud glasul îngerilor. Noule Apostole, roagă-te ca harul Domnului să se pogoare peste noi.

sau
Şi acum…, a praznicului

Stihoavna, glasul al cincilea

Cu slavă ai păşit întru Împărăţia lui Dumnezeu, binecuvântatule Ioane, dispreţuindu-te pe sineţi pământ după cuvântul Domnului şi iubindu-L pre Dânsul mai vârtos decât suflarea ta. Pentru aceasta, dragostea ta neasemănată s-a răsplătit cu neasemănatele daruri cereşti.

Stih- Cinstită…….

Înarmat cu trezvia şi puterea rugăciunii ai trecut peste cursele dorinţelor pământeşti şi mrejele plăcerilor şi ai scăpat de atacurile demonilor, pentru aceasta, ai câştigat locaşul cel nefăcut de mână- puterea Duhului viind întru tine

Stih- Ce voi răsplăti………..

Mintea slobozindu-ţi de tulburarea neliniştilor deşartelor gânduri, ai văzut ca în oglindă bunele lucruri ale veşniciei, statornic în pacea lui Hristos şi trecând de la moarte întru viaţa cea nemuritoare

Slavă, glas 6

Ţinând înlăuntrul inimii tale lumea lui Dumnezeu ca un rai, Te-ai bucurat pururea de harul Lui, şi ţinându-l pre el tu ai fost păzit. După vrednicie te-ai sfinţit, pentru că adevărat este cuvântul Domnului

Şi acum…, acelaşi glas

Făcătorul şi izbăvitorul meu…….

Tropar, glasul al treilea

Rodul darului apostoliei, şi prinoasele trudnicei râvne, din preaplin peste lume te-ai revărsat; iar via vremilor din umbră răsădindu-o, cu săvârşiri de mari minuni o ai adăpat. Sfinte Ioane mijlocind către Hristos, roagă-te de-a pururi pentru turma ta.

sau acesta, glasul al şaselea

Slăvit Apostol unui veac al împietririi şi al necredinţei, îmbrăcat cu puterea cea plină de har a sfinţilor celor de demult, de Dumnezeu luminatule văzător al tainelor cereşti, orfanilor hrănitorule, nădejdea celor deznădăjduiţi, cel ce ai strălucit pe pământ flacăra dragostei de Hristos peste întunecaţii zori ai zilei judecăţii, roagă-te ca această văpaie să se aprindă şi în inimile noastre.

Condac, glasul întâi

Comoara cea nerăpită agonisindu-o, te-ai strămutat în cetatea luminii neînserate. Cerescului sobor al ierarhilor fiind părtaş, blândule părinte Ioane, cu sfinţii rugându-te, zid nesurpat fii norodului.
Sau acesta

Cerescule Apostole al lui Hristos, pururi ţi-ai lipit inima de lucrurile ce vor să fie, îndepărtându-ţi mintea spre cele de sus şi înstrăinând-o de cele de jos; astfel te-ai înălţat prin rugăciune la sălaşurile cele veşnice şi mai presus de înţelegere, către care şi noi tânjind nădăjduim cu dor.

LA UTRENIE

Sedealna întâi

Fiu al luminii fiind, ai păzit cuvintele Apostoliei, nedormitând în rând cu ceilalţi oameni şi priveghind în cumpătare te-ai acoperit cu platoşa credinţei şi a iubirii, nădejdea mântuirii fiindu-ţi coif.

Slavă şi acum, aceeaşi…

Sedealna a doua, glasul întâi

Precum grăit-a oarecând prorocul Ioil, vărsat-a Domnul din Duhul Său peste tot trupul şi a lucrat minuni pe pământ. Iar tu Ioane, nouă minune te-ai arătat noroadelor ca vas ales te-ai făcut Sfântului Duh, şi peste care ai revărsat har dindestul.

Sedealna a treia, glasul al şaptelea

De minuni făcător te-ai arătat, Sfinţite Ierarhe, luând de la Domnul darul tămăduirii şi al proorociei şi cunoscând prin har cele ascunse ale lui Dumnezeu. Dar peste toate s-a arătat mai vrednică de laudă iubirea ta cea fără de hotar pentru Dumnezeu şi pentru oameni

Stihira, după psalmul 50

Neîncrezându-te în fii oamenilor, Sfinte Ierarhe Ioane, te-ai sârguit numai spre poruncile lui Dumnezeu cele săpate în tablele cugetului tău. Dar înaintea Domnului te-ai grijit să dai răspuns pentru faptele tale şi dintr-ale sale mâini ai primit cununile măririi.

Exapostilaria

Hristoase cel ce eşti lumina lumii, înaintea Ta cădem cu mulţumire, că ne-ai dăruit cu noul mărturisitor şi fericitul Tău slujitor Ioan.

La laude, glasul întâi

Nu este sfinţenia virtute oarecare, prin dânsa învrednicindu-se dreptul de fericita Împărăţie, ci mai vârtos o culme a virtuţii de care se umplu credincioşii prin dumnezeiescul har cel izvorât din tine Ioane Ierarhe, pogorându-se asupra tuturor noroadelor care cu credinţă te cheamă în rugăciuni.

Mare este fericirea sfinţilor, precum însuţi ai spus oarecând fericite, prin iubirea de Dumnezeu agonisindu-ti dragostea de aproapele, grabnic ajutător ne eşti în necazuri, milostivindu-te spre rugăciunile noastre şi dinaintea Domnului fiindu-ne mijlocitor .

Măsura sfinţeniei o ai ajuns prin privegheri, postiri şi necurmate rugăciuni, lucrând în toate cu dragoste pentru Hristos şi turma Sa. Preaslăvită este taina sfinţeniei, celei sălăşluite în smerita cămară a sufletului tău în care pururi vorbeai cu Domnul.

Lumii te-ai arătat nebun iar Domnului credincioasă şi înţeleaptă slugă, prin lume petrecând ca un sărac şi întru toate defăimat, umblând însă în Domnul ca un bogat şi preamăreţ palat al virtuţii. Privind răul din lume şirag de lacrimi îţi curgeau din ochi, pe care Domnul ţi i-a sărutat cu iubire blândă.

Slavă, glasul al optulea

Precum stăpânul tău Hristos, fericite Ioane, a nu fi din lumea aceasta te-ai arătat şi precum Apostolii Săi, ai fost trimis în lume să ne călăuzeşti pre noi către Împărăţia lui Dumnezeu.

Si acum, al praznicului…

Rugăciune către Sfântul şi purtătorul de Dumnezeu părinte ierarh Ioan Maximovici

Rugăciune către Sfântul şi purtătorul de Dumnezeu părinte ierarh Ioan Maximovici cel nou, Făcătorul de minuni din Shanghai şi America (de vest)

O, preaiubite ierarhe Ioane, cât ai trăit printre noi ai văzut cu adevărat viitorul ca şi cum ar fi fost prezent, lucrurile depărtate ca şi cum ar fi fost apropiate inimii şi cugetele oamenilor ca şi cum ar fi fost ale tale.

Ştim că în acestea ai fost luminat de Dumnezeu, cu care ai fost de-a pururi unit împreunat în rugăciune, şi cu care şezi acum pe veci.

Aşa cum odată ai auzit plângerile turmei tale celei împrăştiate dinainte ca ei să îţi poată vorbi, aşa şi acum ascultă cererile noastre şi le du în faţa Domnului.

Ai trecut la viaţa veşnică, în cealaltă lume, şi totuşi nu eşti, cu adevărat, departe de noi, căci Raiul este mai aproape de noi decât sufletele noastre.

Arată-ne nouă, care ne simţim înspământaţi şi singuri aceeaşi milostivire pe care odată ai arătat-o celor orfani şi înfioraţi.

Dă-ne nouă, celor care am căzut în păcat, rătăcire şi deznădejde aceeaşi aspră, dar iubitoare povaţă pe care ai dat-o odată turmei tale celei alese.

În tine vedem asemănarea vie a Făcătorului nostru, duhul viu al Evangheliei şi temeiul credinţei noastre.

În viaţa curată pe care ai dus-o în vremurile noastre păcătoase vedem o pildă de virtute, un izvor de călăuzire şi inspiraţie.

Văzând harul ce s-a revărsat asupra ta, ştim că Dumnezeu nu şi-a părăsit slujitorii.

Noi suntem cei ce ne-am îndepărtat de El şi noi trebuie să redobândim asemănarea cu Dumnezeu, aşa cum tu ai făcut .

Cu rugăciunile tale, o, binecuvântate, încredinţează-ne că o să sporim în năzuinţa noastră către lăcaşul cel ceresc, îndreptându-ne dorul către lucrurile cele de sus, lucrând în rugăciune şi virtute, războindu-ne cu atacurile firii noastre celei căzute.

Cere mila Domnului, ca într-o zi să ne alăturăm ţie în Împărăţia Sa.

Pentru că dorinţa noastră cea mai adâncă este să vieţuim de-a pururi cu El, cu Tatăl, cu Fiul şi cu Duhul Sfânt, şi acum , şi pururea , şi în vecii vecilor. Amin.

Traducere: Emilia-Adriana

Cuvânt de Sfintele Paşti

Sf. Ioan Maximovici

Predici şi Îndrumări Duhovniceşti

Ed. Sophia, Bucureşti, 2006

Hristos a înviat! Unde ţi-e, moarte, boldul? Unde ţi-e, iadule, biruinţa?

Veniţi, oameni, să-i cântăm şi să ne închinăm lui Hristos, să slăvim învierea Lui din morţi!

Astăzi este mântuirea lumii: nimicitu-s-a şi s-a biruit vrăjmaşul cel temut şi neînfrânt până acum al neamului omenesc şi al întregii lumi – moartea. Omul a fost zidit nemuritor, dar păcatul l-a lovit cu moarte.

Mulţi oameni trăiau la începutul lumii cu sutele de ani, dar şi lor le venea sfârşitul. Erau bărbaţi puternici, care-şi învingeau toţi duşmanii, care supuneau ţări şi popoare, dar nici unul dintre ei nu a reuşit să biruie moartea.

Alţii, prin înţelepciunea lor, se ridicau deasupra tuturor, se îmbogăţeau de cunoştinţe, descopereau tainele naturii, dar nimeni dintre ei nu a reuşit să omoare moartea. Chiar şi drepţii, cu întristare, se coborau cu sufletele în iad, simţind că totul în viaţă e deşertăciune şi chin sufletesc, care se prelungeşte până la moarte.

Pentru ce a fost miluit tâlharul cel înţelept

Sf. Ioan Maximovici

Predici şi Îndrumări Duhovniceşti

Ed. Sophia, Bucureşti, 2006

„Iar unul dintre făcătorii de rele răstigniţi, îl hulea zicând: Nu eşti Tu Hristosul? Mântuieşte-Te pe Tine însuţi şi pe noi. Şi celălalt, răspunzând, îl certa, zicând: Nu te temi tu de Dumnezeu, că eşti în aceeaşi osândă? Şi noi pe drept, căci noi primim cele cuvenite după faptele noastre; Acesta însă n-a făcut nici un rău. Şi zicea lui Iisus: Pomeneşte-mă, Doamne, când vei veni în împărăţia Ta. Şi Iisus i-a zis: Adevărat grăiesc ţie, astăzi vei fi cu Mine în rai” (Luca 23, 39-43).

Astfel povesteşte Sfântul evanghelist Luca despre profund pilduitorul şi înduioşătorul eveniment, despre convertirea şi miluirea de către Hristos a tâlharului spânzurat alături de El, pe crucea de pe Golgota.

Prin ce s-a învrednicit tâlharul de aşa o milostivire? Ce anume i-a provocat Domnului un răspuns atât de prompt şi de hotărât? În iad încă se aflau toţi drepţii Vechiului Testament, incluzându-l şi pe Ioan Botezătorul, însuşi Domnul se pregătea să Se coboare la iad, e adevărat, nu ca să sufere acolo, ci ca să-i scoată de acolo pe cei întemniţaţi.

Nimănui nu-i mai făgăduise Domnul să-l ducă în împărăţia Cerească, chiar şi apostolilor le-a făgăduit să-i ducă în lăcaşurile Sale abia după ce le va pregăti. De ce atunci tâlharul s-a învrednicit primul de milostivirea Domnului, de ce lui i se deschid atât de repede uşile raiului? Să pătrundem în starea sufletească a tâlharului şi să privim situaţia din jurul lui.

Toată viaţa el şi-a petrecut-o în tâlhării şi în crime. Dar se vede că nu pierise conştiinţa în el şi că, în adâncul sufletului, îi mai rămăsese ceva bun. Predania spune chiar că ar fi fost tocmai tâlharul care, în timpul fugii lui Hristos în Egipt, s-a îndurat de Pruncul cel minunat şi nu le-a îngăduit tovarăşilor săi să-L ucidă, împreună cu care năvălise asupra Sfintei Familii fugare spre Egipt. Oare nu şi-a amintit acum de chipul acelui Prunc când a privit cu atenţie la chipul Celui spânzurat pe cruce, alături de el?

De-a fost aşa sau de nu, în orice caz, când tâlharul L-a privit pe Hristos, în el s-a trezit conştiinţa. Acum atârna spânzurat împreună cu Cel Drept, alături de Cel împodobit cu frumuseţea mai mult decât fiii oamenilor (Ps. 44, 3), al Cărui chip era pe atunci fără cinste, dispreţuit mai mult decât toţi fiii oamenilor, Care „nu avea nici chip, nici frumuseţe” (vezi Isaia 53, 2-3). Privindu-L, tâlharul parcă se trezi dintr-un somn adânc. I se dezvălui clar deosebirea dintre Acela şi el însuşi. Acela era drept, fără putinţă de tăgadă, Care îi ierta chiar şi pe chinuitorii Săi şi Se ruga lui Dumnezeu pentru ei – Dumnezeu pe Care îl numea Tatăl Său. Pe când el era ucigaşul multor victime, vărsător de sânge al unor oameni care nu-i făcuseră nici un rău. Privind la Cel spânzurat pe Cruce, el şi-a văzut parcă în oglindă propria decădere morală. Tot ce se ascundea mai bun în sufletul său se trezi şi căuta să răzbată afară. Şi-a cunoscut păcatele, a înţeles că din propria sa vină a ajuns la acest trist deznodământ şi că nu avea pe cine să învinovăţească. De aceea, atitudinea duşmănoasă faţă de împlinitorii torturii – atitudine de care era cuprins tâlharul spânzurat de cealaltă parte a lui Hristos şi, la început, chiar şi el însuşi (Matei 27, 44) – s-a preschimbat într-un sentiment de smerenie şi de zdrobire de sine. El a simţit frică faţă de judecata lui Dumnezeu, care îl aştepta. Păcatul deveni pentru el groaznic şi respingător. În sufletul său, el nu mai era criminal. Dragostea de oameni şi milostivirea se treziră în el. În el se împleteau acum frica pentru soarta sufletului său şi dezgustul faţă de batjocorirea nevinovatului Patimilor. Cu siguranţă că auzise şi înainte de marele învăţător şi Făcător de minuni din Nazaret. Cele petrecute în Iudeea şi în Galileea erau obiectul multor discuţii şi comentarii în întreaga ţară. Mai înainte, ceea ce auzea despre El îi trecea pe lângă urechi. Acum, aflându-se împreună cu El şi în aceeaşi situaţie cu El, tâlharul începea să înţeleagă măreţia morală a Persoanei Sale.

Starea spirituală a emigraţiei ruse (6)

Sf. Ioan Maximovici

Predici şi Îndrumări Duhovniceşti

Ed. Sophia, Bucureşti, 2006

În anii care au trecut, în pofida condiţiilor anevoioase pentru ei, mulţi ruşi au reuşit totuşi să-şi agonisească sau să-şi creeze o situaţie apreciabilă. Sunt printre noi şi dintre cei care au putut scoate din Rusia sume de bani substanţiale sau au avut încă dinainte capital în străinătate şi l-au păstrat până azi. Cu toate că mulţi dintre aceştia îşi ajută cu mărinimie confraţii şi cauza generală a ruşilor [emigranţi], totuşi majoritatea se ocupă numai de problemele personale. Tratând cu indiferenţă necazurile compatrioţilor lor, pe care-i privesc de sus, ei sunt preocupaţi de sporirea propriilor avuţii, iar timpul liber şi-l consumă în distracţii şi petreceri luxoase, nu rareori uimindu-i pe străini prin nechibzuinţa cu care-şi risipesc banii – străini care refuză să creadă că există şi ruşi nevoiaşi, de vreme ce sunt printre ei asemenea bogătaşi, şi se indignează apoi când vin la ei ruşi să le ceară ajutor. Într-adevăr, dacă ar exista mai multă conştiinţă naţională şi înţelegere a datoriei faţă de patrie, s-ar mai putea face încă multe lucruri bune în diaspora.

Astăzi avem doar o parte cu totul neînsemnată din ceea ce am fi putut avea, dar chiar şi acele puţine organizaţii de binefacere şi educaţionale pe care le avem sunt susţinute mai mult prin donaţiile străinilor, decât prin ale noastre. De aceea, majoritatea instituţiilor noastre nu deţin destule mijloace, iar ruşii avuţi, în loc să le vină în ajutor, preferă să se folosească de instituţiile străine analoage, investindu-şi capitalul în acestea, iar de instituţiile ruseşti se folosesc cei mai puţin înstăriţi. Este o ruşine pentru noi că ruşii înstăriţi îşi dau adesea copiii la studii în şcoli străine, care, oricât de bine ar fi situate, nu le pot oferi nimic copiilor pentru o înţelegere creştin-ortodoxă a lumii şi pentru cunoaşterea patriei lor. Ei [ruşii înstăriţi] nu oferă nici un fel de ajutor şcolilor ruse şi nici nu se îngrijesc să le completeze copiilor lor golurile în privinţa educaţiei naţionale, având totuşi posibilităţi materiale să o facă. Mulţi părinţi sunt cu totul indiferenţi faţă de viitoarea concepţie despre lume şi viaţă a copiilor lor, şi unii din sărăcie, pentru a profita de burse, iar alţii, cu toate că au fonduri considerabile, îşi dau copiii la instituţii de învăţământ al căror scop declarat este formarea copiilor într-un duh potrivnic Ortodoxiei. Diferite colegii unde se desfăşoară o anumită educaţie religioasă, dar diferită de cea ortodoxă, sunt pline de copii ruşi, înscrişi acolo ori de părinţi bogaţi, care văd în educaţie doar partea de suprafaţă, ori de părinţi săraci, ademeniţi de educaţia gratuită a copiilor lor şi care pentru aceasta îşi oferă copiii instituţiei, pentru a fi formaţi după dorinţa acesteia.

Suntem nevoiţi să prevedem că, în viitor, din diaspora [rusă] se vor ridica mulţi lucrători conştienţi împotriva Rusiei pravoslavnice, care se vor strădui să o catolicizeze sau să semene în ea diferite secte, sau dintre cei care, rămânând ruşi şi ortodocşi pe dinafară, vor activa în ascuns împotriva Rusiei. Mulţi dintre cei care astăzi învaţă în şcoli străine, mai ales în cele din cadrul mănăstirilor [heterodoxe] – dar desigur că, în nici un caz, toţi – vor deveni trădători ai credinţei şi ai patriei lor. Vinovaţi de aceasta nu vor fi numai ei, ci şi mai vinovaţi vor fi părinţii lor, care nu i-au păzit de acest drum şi care n-au semănat în sufletele lor un devotament statornic faţă de Ortodoxie.

Străduindu-se să-şi asigure doar material copiii în viaţa aceasta şi, de aceea, alegându-le şcoli care, după părerea lor, le-ar putea asigura un viitor mai bun, aceşti părinţi nu sunt atenţi la sufletele copiilor lor şi se fac vinovaţi de viitoarea lor cădere şi trădare a credinţei şi a patriei. Aceşti părinţi sunt criminali pentru Rusia, criminali mai mari decât copiii lor, care adesea la o vârstă încă inconştientă sunt ademeniţi la o altă credinţă, iar apoi sunt educaţi într-un duh de ură faţă de Ortodoxie. La fel de criminali, pe deasupra vrednici de cel mai adânc dispreţ, sunt cei care se leapădă singuri de credinţa dreptslăvitoare, ca să-şi asigure o situaţie mai avantajoasă sau un loc de muncă bine plătit. Păcatul lor este păcatul trădătorului Iuda, iar situaţia sau avantajele câştigate prin lepădarea credinţei sunt argintii lui Iuda. Să nu susţină unii ca aceştia că au procedat aşa din convingerea că Ortodoxia nu este adevărul şi că se vor strădui să slujească Rusiei, în noua lor credinţă. Rusia s-a întemeiat şi s-a preamărit prin Ortodoxie şi numai Ortodoxia o va mântui. Asemeni celor ce au trădat-o în vremurile de restrişte din anul 1612, noii trădători nu trebuie să fie admişi la zidirea noii Rusii şi chiar nu trebuie lăsaţi să intre în hotarele ei. Şi, în general, ce poate oferi străinătatea viitorului, în condiţiile descompunerii care domneşte în ea? Nu va deveni ea oare un nou focar de infecţie când ne vom întoarce în patrie?

Starea ruşilor aflaţi în străinătate ar fi fost disperată din punct de vedere moral dacă, alături de tristele fenomene arătate, nu am vedea şi fenomenul unei mari înălţări spirituale şi al unui deosebit spirit de sacrificiu.

În pofida condiţiilor de viaţă grele, sub toate aspectele, ale surghiuniţilor ruşi, ei găsesc surse pentru construirea şi împodobirea bisericilor, pentru întreţinerea clerului şi, de asemeni, pentru acoperirea parţială a lipsurilor celor nevoiaşi. Alături de cei ce şi-au învârtoşat inimile şi care nu contribuie cu nimic la cauza generală, există oameni care rezervă acestor necesităţi o parte considerabilă a venitului lor. Au mai rămas printre noi oameni care jertfesc bucuroşi pentru Biserică – unii, sume importante din averea lor cu greu agonisită, alţii, oboluri mărunte, dar care reprezintă aproape întregul lor venit, asemeni obolului sărmanei văduve. Jertfelnicia se manifestă nu numai în daruri materiale, ci şi printr-o muncă neobosită în folosul Bisericii şi al aproapelui – lucrare căreia i s-au consacrat mulţi, care trudesc cu râvnă în diverse organizaţii bisericeşti şi de binefacere, sau pe cont propriu, îngreunaţi şi fără asta de o mulţime de treburi de serviciu sau legate de căutarea celor necesare traiului, ei îşi dăruiesc acestei lucrări timpul lor liber, energia şi puterile, renunţând din dragoste la odihna necesară şi dovedind, în aceste condiţii, chibzuinţă caracteristică, în cazul bărbaţilor, şi dragostea proprie inimii lor, în cazul femeilor.

Grijile ruşilor din străinătate îmbrăţişează nu numai nevoile diasporei ruse. Există şi viteji luptători pentru patrie, care îi pregătesc eliberarea, unii dintre ei trecându-i, pentru aceasta, hotarele şi îndreptându-se aproape la moarte sigură. Dragostea de patrie i-a mişcat pe unii să săvârşească şi în străinătate fapte pentru care au trebuit să sufere grele încercări, dar pe care istoria le va consemna ca acte de eroism.

Multă râvnă şi destoinicie a fost dovedită în lupta pentru dreptatea Bisericii. Un fenomen deosebit de îmbucurător îl prezintă o parte a tineretului, devotată fierbinte Bisericii şi patriei – niciodată văzută, dar iubită cu toată fiinţa lor.

Aceste exemple şi altele asemenea, alături de vocea necurmată a conştiinţei, ne dau speranţa că se vor mai găsi încă acei zece drepţi pentru care Domnul a fost gata să cruţe Sodoma şi Gomora; ele arată calea diasporei ruse.

Ruşilor din exil le este dat să lumineze întreaga lume cu lumina Ortodoxiei, pentru ca şi celelalte popoare, văzându-le faptele bune, să-l proslăvească pe Tatăl nostru Care este în ceruri, şi prin aceasta să-şi afle mântuirea. Neîmplinindu-şi misiunea şi chiar înjosind Ortodoxia prin viaţa pe care o duce, diaspora noastră are în faţă două căi: ori să se întoarcă pe calea pocăinţei şi, implorând iertare de la Dumnezeu şi renăscând cu duhul, să devină în stare să ajute la renaşterea suferindei noastre patrii, ori să fie definitiv respinsă de Dumnezeu şi să rămână în exil, prigonită de toţi, până când nu va decădea treptat şi nu va dispărea de pe faţa pământului.

Starea spirituală a emigraţiei ruse (5)

Sf. Ioan Maximovici

Predici şi Îndrumări Duhovniceşti

Ed. Sophia, Bucureşti, 2006

Decăderea noastră morală îşi spune deosebit de limpede cuvântul în privinţa relaţiilor de familie. Acolo se petrec lucruri cărora nimeni nu le-ar fi dat crezare acum vreo douăzeci şi cinci de ani. Sfânta Taină a căsătoriei parcă a încetat să mai existe şi căsătoria s-a transformat într-o banală convenţie. O mulţime de soţi respectabili, care timp de decenii au trăit într-o căsnicie care părea fericită şi trainică, şi-au rupt lanţurile căsătoriei şi s-au legat cu altele noi. Unii au făcut aceasta fiind stăpâniţi de patimă, alţii, pentru avantajele oferite de noua căsătorie. Se caută orice fel de motive şi de temeiuri pentru desfacerea căsătoriilor şi, pe deasupra, se declară neadevărul chiar sub jurământ.

Căsătoriile nou-înfiinţate, atât la oamenii în vârstă, cât şi la tineri, nu se remarcă prin nici o trăinicie. Au devenit un fenomen obişnuit cererile de desfacere a căsătoriei la câteva luni după întemeierea ei. Cea mai măruntă neînţelegere, cel mai mic dezacord au ajuns astăzi motiv pentru încetarea uniunii conjugale, pentru că s-a pierdut conştiinţa păcatului desfacerii căsătoriei. În schimb, desfrâul se pare că nu cunoaşte nici un fel de stavile, depăşind chiar şi regulile existente în lumea de azi. După desfacerea căsătoriei, se trece repede la o alta, la fel de şubredă ca şi prima, iar apoi, adesea, şi la o a treia.

Neavând posibilitatea să-şi satisfacă toate poftele prin legarea de căsătorii şi trecând cu vederea orice legi, bisericeşti şi morale, mulţi merg şi mai departe, neconsiderând că ar fi nevoie să apeleze la Biserică pentru binecuvântarea legăturii lor. În ţările în care legile civile permit înregistrarea căsătoriilor fără a pretinde obligativitatea căsătoriei religioase, se trece tot mai adesea la traiul în comun fără cununie religioasă, ca şi la desfacerea legăturilor de familie prin divorţ civil, chiar dacă s-a făcut cununie în biserică. În acest timp se uită că păcatul faptei nu se micşorează din motiv că i s-a dat o denumire mai cuviincioasă şi că orice trai împreună nesfinţit prin cununie religioasă este curvie şi preacurvie. Mulţi trăiesc în mod deschis în legături nelegiuite, neîngrijindu-se deloc să-şi acopere în vreun fel văditul desfrâu. Unii se poartă aşa fiind robiţi de patimă, alţii, pentru interesul obţinut din concubinaj; înăbuşind în ei orice ruşine, ei nu se ruşinează să se afişeze oriunde în societate cu concubinii şi concubinele lor, pe care îndrăznesc, pe deasupra, să-i numească şi soţi.

Deosebit de dureros este că în ultima vreme lumea a început să privească cu indiferenţă la aceste fenomene, neexprimându-şi nici un fel de reprobare, motiv pentru care ele se înmulţesc pe zi ce trece, întrucât nu mai există frâne care să le oprească. Fapta pentru care, după legile Bisericii, se cuvine oprirea de la sfânta împărtăşanie timp de şapte ani şi mai mult, iar după legile civile, limitarea drepturilor cetăţeneşti, iar societatea, până nu demult, o înfiera cu dispreţ, astăzi a devenit un fenomen obişnuit, chiar printre oamenii care vin regulat la biserică şi doresc să participe la treburile parohiale – ceea ce, după pravilele Bisericii, nu au dreptul, dacă duc o asemenea viaţă.

Ce să mai vorbim despre cei care se supun mai puţin influenţei Bisericii! Cât de mult a decăzut moralitatea unei părţi a compatrioţilor noştri, care au ajuns să frecventeze regulat locurile în care femeile locuiesc în speluncile de desfrâu! Dedându-se unei vieţi mai rele decât a animalelor, ei îşi necinstesc numele de rus şi atrag mânia lui Dumnezeu asupra generaţiei actuale.

Generaţia viitoare, copiii şi tineretul, cresc, urmărind aceste lecţii de imoralitate din partea adulţilor. Dar şi în afară de aceasta, generaţia actuală comite un mare păcat faţă de întreaga generaţie viitoare în totalitate, conferind prea puţină atenţie educaţiei ei. Dacă mai înainte, în patrie, o mare înrâurire asupra educaţiei copiilor o aveau moravurile cotidiene şi modul de viaţă al societăţii, astăzi, lipsind toate acestea, copiii ar putea fi crescuţi cum se cuvine doar printr-o atenţie sporită acordată educaţiei din partea părinţilor şi a vârstnicilor. În acelaşi timp, putem observa contrariul: se acordă o atenţie cu totul redusă educaţiei copiilor, nu numai din partea părinţilor, adesea ocupaţi cu căutarea mijloacelor de trai, dar şi din partea întregii societăţi ruse din străinătate, în genere. Chiar dacă în unele locuri s-au organizat şcoli în limba rusă – care însă nu întotdeauna îşi împlinesc menirea – în majoritatea lor copiii ruşi din diaspora studiază în şcoli străine, unde nu învaţă nici legea dreptslăvitoare a lui Dumnezeu, nici limba rusă. Ei cresc complet străini faţă de Rusia, necunoscându-i adevărata bogăţie. În unele localităţi există şcoli de duminică sau alte şcoli ruse, pentru dobândirea cunoştinţelor pe care copiii nu le pot primi în şcolile străine; există şi unele organizaţii care se ocupă, în parte, de aceasta. Dar suntem nevoiţi să recunoaştem cu tristeţe că părinţii se îngrijesc prea puţin să-şi trimită copiii la aceste şcoli, şi de aceasta se fac vinovaţi nu doar părinţii săraci, ci, încă mai mult, cei bogaţi.

Starea spirituală a emigraţiei ruse (4)

Sf. Ioan Maximovici

Predici şi Îndrumări Duhovniceşti

Ed. Sophia, Bucureşti, 2006

Dar cu durere trebuie să observăm că nu asupra tuturor suferinţele au avut acest efect. Mulţi s-au dovedit a fi nu aur sau metal preţios, ci trestie şi paie care sunt nimicite de foc. Mulţi nu s-au curăţat şi au încărunţit în suferinţă dar, neîndurând încercările, s-au făcut mai răi decât erau înainte.

Unii s-au învârtoşat cu inima şi nu au înţeles că, fiind pedepsiţi de Dumnezeu, trebuie să ne mângâiem şi să ţinem minte că nu există copii care să nu fi fost vreodată pedepsiţi; şi că Dumnezeu, mustrându-ne, ne cercetează ca pe fii şi pe fiice care trebuie îndreptaţi prin ocară. Unii ca aceştia, uitându-şi păcatele dinainte, în loc de pocăinţă, adaugă păcat peste păcat, susţinân că nu este folositor să fii drept, că Dumnezeu ori nu priveşte spre treburile omeneşti, întorcându-Şi faţa de la oameni, ori chiar că nu este Dumnezeu (Ps. 13, 1; 52, 1). Socotind, în pretinsa lor dreptate, că suferă ca nevinovaţi, aceştia sunt mai mândri cu inima decât fariseul lăudăros, iar adesea, prin nelegiuirile lor, îi întrec şi pe vameşi, în învârtoşarea lor împotriva lui Dumnezeu ei nu sunt cu nimic mai prejos decât prigonitorii credinţei din patria noastră şi, prin felul lor de a gândi, s-au înrudit pe deplin cu aceştia. De aceea, unii dintre duşmanii lor cei mai înfocaţi le-au devenit aici, în exil, prieteni, au devenit slujitorii lor ascunşi sau declaraţi şi se străduiesc să-şi ademenească fraţii. Iar alţii nu mai văd, în genere, nici un sens pentru a mai trăi şi se dedau viciilor în mod conştient ori, nemaigăsind bucurie în nimic, îşi sfârşesc viaţa prin sinucidere.

Mai sunt şi alţii care nu şi-au pierdut credinţa în Dumnezeu şi conştiinţa propriei păcătoşenii. Dar voinţa le este cu desăvârşire zdrobită şi s-au făcut asemenea trestiei bătute de vânt. Pe dinafară sunt asemeni celor dinainte, despre care tocmai am vorbit, dar pe dinăuntru diferă de aceştia prin recunoaşterea mârşăviei purtării lor… Negăsind însă forţa să se lupte cu propriile slăbiciuni, ei se coboară tot mai jos, făcându-se robi băuturilor îmbătătoare sau dedându-se narcoticelor şi devin, astfel, incapabili de orice muncă. Cu durere putem vedea cum unii oameni, odată demni şi respectabili, se coboară aproape de nivelul necuvântătoarelor şi îşi pun întregul sens al existenţei în satisfacerea slăbiciunilor lor, având ca unică ocupaţie căutarea surselor pentru acest scop. Nemaifiind capabili de un câştig propriu, ei privesc adesea cu lăcomie la mâinile trecătorilor şi, primind câte ceva de pomană, se grăbesc imediat să-şi satisfacă patima. Numai credinţa, ascunsă în străfundul sufletului multor astfel de decăzuţi, împreună cu învinuirea de sine ne pot da speranţa că nu toţi dintre ei sunt pierduţi definitiv pentru veşnicie.

Mai buni decât ei, pe dinafară, dar poate că mai răi pe dinăuntru sunt mulţi care trăiesc respectând toate regulile bunei cuviinţe şi decenţei, dar şi-au ars conştiinţa. Ocupând uneori poziţii foarte bine plătite, reuşind chiar să-şi câştige un loc în societatea în care trăiesc, aceştia, parcă împreună cu patria lor, şi-au pierdut legea morală lăuntrică. Plini de iubire de sine până în măduva oaselor, ei sunt gata să facă rău oricui ar sta în calea succeselor lor. Ei sunt surzi la suferinţele compatrioţilor lor, străduindu-se uneori să pară că n-ar avea cu ei nimic în comun. Fără ruşine, ei urzesc intrigi împotriva altora şi îi clevetesc ca să-i îndepărteze din calea lor şi fac asta unora la fel ca ei, unor surghiuniţi din patrie, ca unor oameni lipsiţi de apărare.

Sunt unii care se străduiesc să pară total rupţi de fosta lor patrie, ca să câştige bunăvoinţa noilor concetăţeni. De obicei, aceşti oameni cu sufletul pustiit nu au înlăuntrul lor nici o barieră morală, motiv pentru care sunt capabili de orice fel de nelegiuiri, în urma cărora ar avea de câştigat avantaje dacă nu vor fi descoperiţi.

De aceea, spre ruşinea noastră, aproape în toate ţările împrăştierii noastre se comit multe delicte şi crime de către oameni cu nume ruseşti, motiv pentru care lumea a început să-şi piardă încrederea în ruşi şi, din pricina unora ca aceştia, numele nostru este hulit între neamuri.

Starea spirituală a emigraţiei ruse (3)

Sf. Ioan Maximovici

Predici şi Îndrumări Duhovniceşti

Ed. Sophia, Bucureşti, 2006

Majoritatea emigranţilor ruşi nu au cunoştinţă de curentele religioase din rândul intelectualităţii şi se hrănesc cu rezervele spirituale acumulate în patrie. Mase largi de emigranţi merg la sfintele slujbe, unii participă activ la ele, cântând sau citind la strană sau dând ajutor în biserică. Pe lângă biserici s-au constituit comitete bisericeşti care poartă grijă de întreţinerea şi bunăstarea bisericilor, iar adesea se ocupă şi cu activităţi de binefacere.

Privind mulţimea de credincioşi care umplu bisericile până la refuz în zilele de sărbătoare, s-ar putea crede că, într-adevăr, poporul rus s-a întors la Biserică şi se căieşte de păcatele lui. Însă, dacă vom compara numărul ruşilor care merg la biserică cu numărul celor care trăiesc într-o anumită localitate, vom vedea că merge regulat la biserică în jur de o zecime din populaţia rusă, în jur de tot atâţia vin la biserică cu ocazia marilor praznice, iar ceilalţi ori vin foarte rar, pentru motive excepţionale şi din când în când mai fac câte o rugăciune acasă, ori s-au îndepărtat cu totul de Biserică. Ultima categorie se află uneori conştient sub influenţă sectară sau a altor mişcări antireligioase, dar în majoritatea cazurilor oamenii pur şi simplu nu-şi pun probleme spirituale, se usucă şi se abrutizează sufleteşte şi nu rareori ajung până la cel mai autentic nihilism.

În imensa lor majoritate, ruşii duc o viaţă grea, plină de grele suferinţe sufleteşti şi lipsuri materiale. Oricât de ospitaliere ar fi cu noi unele ţări, mai ales Iugoslavia soră, al cărei guvern şi popor fac tot posibilul ca să-şi arate iubirea faţă de Rusia şi să uşureze suferinţa surghiuniţilor ruşi, ruşii simt pretutindeni durerea despărţirii de patrie. Toată conjunctura din jurul lor le aminteşte că sunt venetici şi că trebuie să se acomodeze cu obiceiurile care adesea le sunt străine, hrănindu-se cu firimiturile care cad de la masa celor ce-i adăpostesc. Chiar şi în ţările unde suntem trataţi cu toată bunăvoinţa, la împărţirea locurilor de muncă se dă întâietate, în mod firesc, stăpânitorilor ţării, iar veneticii, în dificila situaţie actuală a majorităţii ţărilor, adesea nu pot primi un loc de muncă. Iar aceia dintre ei care trăiesc într-o relativă bunăstare, sunt nevoiţi totuşi să resimtă în permanenţă lipsa de drepturi şi absenţa organelor care să-i apere de injustiţii. Doar o relativ infimă parte a lor s-a contopit total cu societatea locală, dar această stare este adesea legată de o totală înstrăinare faţă de poporul natal şi de ţară.

În această situaţie dificilă din toate punctele de vedere, ruşii din exil au dovedit răbdarea ieşită din comun, puterea de a îndura şi spiritul de sacrificiu. Ca şi cum ar fi uitat de condiţiile de viaţă prospere de odinioară, de meritele lor faţă de patrie şi faţă de ţările aliate cu ea în timpul marelui război, ca şi cum ar fi uitat de studiile pe care le au şi de toate celelalte aspecte care le-ar fi putut trezi dorinţa dobândirii unui confort în viaţă, ruşii din exil s-au apucat de orice fel de muncă sau ocupaţie, numai ca să-şi asigure existenţa în străinătate. Foştii aristocraţi şi generali s-au făcut simpli muncitori, meseriaşi şi mici negustori, nescârbindu-se de nici un fel de muncă şi ţinând minte că nici o muncă nu e înjositoare, dacă nu este legată de fapte imorale. În această privinţă, intelectualitatea rusă a dat dovadă nu numai de capacitatea de a-şi păstra energia vitală în orice situaţie şi de a învinge tot ce stătea în calea existenţei şi dezvoltării ei, dar a scos la iveală şi înaltele calităţi sufleteşti pe care le avea: puterea de a se smeri şi de a răbda. Pe mulţi, şcoala de viaţă a surghiunului i-a renăscut moraliceşte şi i-a înălţat.

Trebuie să le dăm cinstirea şi respectul cuvenite celor care îşi duc crucea surghiunului lor, împlinind munci neobişnuit de grele pentru ei, trăind în condiţii care înainte le-au fost total necunoscute şi la care nu se gândiseră, rămânând în acelaşi timp tari cu duhul, păstrânduşi nobleţea sufletească şi iubirea de patrie şi îndurând fără cârtire încercarea, în căinţă pentru greşelile din trecut. Mulţi dintre ei, bărbaţi şi femei, în necinstea lor de acum sunt cu adevărat mai slăviţi decât în vremurile slavei lor; şi bogăţia sufletească dobândită de ei este mai de preţ decât bogăţia materială lăsată în patrie, iar sufletele lor, asemenea aurului curăţat prin foc, sau curăţat în focul suferinţelor şi ard acum ca nişte candele strălucitoare.