Starea spirituală a emigraţiei ruse (5)

Posted in emigratia rusa, Predici, Rusia with tags , , , on Aprilie 11, 2009 by Petre

Sf. Ioan Maximovici

Predici şi Îndrumări Duhovniceşti

Ed. Sophia, Bucureşti, 2006

Decăderea noastră morală îşi spune deosebit de limpede cuvântul în privinţa relaţiilor de familie. Acolo se petrec lucruri cărora nimeni nu le-ar fi dat crezare acum vreo douăzeci şi cinci de ani. Sfânta Taină a căsătoriei parcă a încetat să mai existe şi căsătoria s-a transformat într-o banală convenţie. O mulţime de soţi respectabili, care timp de decenii au trăit într-o căsnicie care părea fericită şi trainică, şi-au rupt lanţurile căsătoriei şi s-au legat cu altele noi. Unii au făcut aceasta fiind stăpâniţi de patimă, alţii, pentru avantajele oferite de noua căsătorie. Se caută orice fel de motive şi de temeiuri pentru desfacerea căsătoriilor şi, pe deasupra, se declară neadevărul chiar sub jurământ.

Căsătoriile nou-înfiinţate, atât la oamenii în vârstă, cât şi la tineri, nu se remarcă prin nici o trăinicie. Au devenit un fenomen obişnuit cererile de desfacere a căsătoriei la câteva luni după întemeierea ei. Cea mai măruntă neînţelegere, cel mai mic dezacord au ajuns astăzi motiv pentru încetarea uniunii conjugale, pentru că s-a pierdut conştiinţa păcatului desfacerii căsătoriei. În schimb, desfrâul se pare că nu cunoaşte nici un fel de stavile, depăşind chiar şi regulile existente în lumea de azi. După desfacerea căsătoriei, se trece repede la o alta, la fel de şubredă ca şi prima, iar apoi, adesea, şi la o a treia.

Neavând posibilitatea să-şi satisfacă toate poftele prin legarea de căsătorii şi trecând cu vederea orice legi, bisericeşti şi morale, mulţi merg şi mai departe, neconsiderând că ar fi nevoie să apeleze la Biserică pentru binecuvântarea legăturii lor. În ţările în care legile civile permit înregistrarea căsătoriilor fără a pretinde obligativitatea căsătoriei religioase, se trece tot mai adesea la traiul în comun fără cununie religioasă, ca şi la desfacerea legăturilor de familie prin divorţ civil, chiar dacă s-a făcut cununie în biserică. În acest timp se uită că păcatul faptei nu se micşorează din motiv că i s-a dat o denumire mai cuviincioasă şi că orice trai împreună nesfinţit prin cununie religioasă este curvie şi preacurvie. Mulţi trăiesc în mod deschis în legături nelegiuite, neîngrijindu-se deloc să-şi acopere în vreun fel văditul desfrâu. Unii se poartă aşa fiind robiţi de patimă, alţii, pentru interesul obţinut din concubinaj; înăbuşind în ei orice ruşine, ei nu se ruşinează să se afişeze oriunde în societate cu concubinii şi concubinele lor, pe care îndrăznesc, pe deasupra, să-i numească şi soţi.

Deosebit de dureros este că în ultima vreme lumea a început să privească cu indiferenţă la aceste fenomene, neexprimându-şi nici un fel de reprobare, motiv pentru care ele se înmulţesc pe zi ce trece, întrucât nu mai există frâne care să le oprească. Fapta pentru care, după legile Bisericii, se cuvine oprirea de la sfânta împărtăşanie timp de şapte ani şi mai mult, iar după legile civile, limitarea drepturilor cetăţeneşti, iar societatea, până nu demult, o înfiera cu dispreţ, astăzi a devenit un fenomen obişnuit, chiar printre oamenii care vin regulat la biserică şi doresc să participe la treburile parohiale – ceea ce, după pravilele Bisericii, nu au dreptul, dacă duc o asemenea viaţă.

Ce să mai vorbim despre cei care se supun mai puţin influenţei Bisericii! Cât de mult a decăzut moralitatea unei părţi a compatrioţilor noştri, care au ajuns să frecventeze regulat locurile în care femeile locuiesc în speluncile de desfrâu! Dedându-se unei vieţi mai rele decât a animalelor, ei îşi necinstesc numele de rus şi atrag mânia lui Dumnezeu asupra generaţiei actuale.

Generaţia viitoare, copiii şi tineretul, cresc, urmărind aceste lecţii de imoralitate din partea adulţilor. Dar şi în afară de aceasta, generaţia actuală comite un mare păcat faţă de întreaga generaţie viitoare în totalitate, conferind prea puţină atenţie educaţiei ei. Dacă mai înainte, în patrie, o mare înrâurire asupra educaţiei copiilor o aveau moravurile cotidiene şi modul de viaţă al societăţii, astăzi, lipsind toate acestea, copiii ar putea fi crescuţi cum se cuvine doar printr-o atenţie sporită acordată educaţiei din partea părinţilor şi a vârstnicilor. În acelaşi timp, putem observa contrariul: se acordă o atenţie cu totul redusă educaţiei copiilor, nu numai din partea părinţilor, adesea ocupaţi cu căutarea mijloacelor de trai, dar şi din partea întregii societăţi ruse din străinătate, în genere. Chiar dacă în unele locuri s-au organizat şcoli în limba rusă – care însă nu întotdeauna îşi împlinesc menirea – în majoritatea lor copiii ruşi din diaspora studiază în şcoli străine, unde nu învaţă nici legea dreptslăvitoare a lui Dumnezeu, nici limba rusă. Ei cresc complet străini faţă de Rusia, necunoscându-i adevărata bogăţie. În unele localităţi există şcoli de duminică sau alte şcoli ruse, pentru dobândirea cunoştinţelor pe care copiii nu le pot primi în şcolile străine; există şi unele organizaţii care se ocupă, în parte, de aceasta. Dar suntem nevoiţi să recunoaştem cu tristeţe că părinţii se îngrijesc prea puţin să-şi trimită copiii la aceste şcoli, şi de aceasta se fac vinovaţi nu doar părinţii săraci, ci, încă mai mult, cei bogaţi.

Starea spirituală a emigraţiei ruse (4)

Posted in emigratia rusa, Predici, Rusia with tags , on Aprilie 8, 2009 by Petre

Sf. Ioan Maximovici

Predici şi Îndrumări Duhovniceşti

Ed. Sophia, Bucureşti, 2006

Dar cu durere trebuie să observăm că nu asupra tuturor suferinţele au avut acest efect. Mulţi s-au dovedit a fi nu aur sau metal preţios, ci trestie şi paie care sunt nimicite de foc. Mulţi nu s-au curăţat şi au încărunţit în suferinţă dar, neîndurând încercările, s-au făcut mai răi decât erau înainte.

Unii s-au învârtoşat cu inima şi nu au înţeles că, fiind pedepsiţi de Dumnezeu, trebuie să ne mângâiem şi să ţinem minte că nu există copii care să nu fi fost vreodată pedepsiţi; şi că Dumnezeu, mustrându-ne, ne cercetează ca pe fii şi pe fiice care trebuie îndreptaţi prin ocară. Unii ca aceştia, uitându-şi păcatele dinainte, în loc de pocăinţă, adaugă păcat peste păcat, susţinân că nu este folositor să fii drept, că Dumnezeu ori nu priveşte spre treburile omeneşti, întorcându-Şi faţa de la oameni, ori chiar că nu este Dumnezeu (Ps. 13, 1; 52, 1). Socotind, în pretinsa lor dreptate, că suferă ca nevinovaţi, aceştia sunt mai mândri cu inima decât fariseul lăudăros, iar adesea, prin nelegiuirile lor, îi întrec şi pe vameşi, în învârtoşarea lor împotriva lui Dumnezeu ei nu sunt cu nimic mai prejos decât prigonitorii credinţei din patria noastră şi, prin felul lor de a gândi, s-au înrudit pe deplin cu aceştia. De aceea, unii dintre duşmanii lor cei mai înfocaţi le-au devenit aici, în exil, prieteni, au devenit slujitorii lor ascunşi sau declaraţi şi se străduiesc să-şi ademenească fraţii. Iar alţii nu mai văd, în genere, nici un sens pentru a mai trăi şi se dedau viciilor în mod conştient ori, nemaigăsind bucurie în nimic, îşi sfârşesc viaţa prin sinucidere.

Mai sunt şi alţii care nu şi-au pierdut credinţa în Dumnezeu şi conştiinţa propriei păcătoşenii. Dar voinţa le este cu desăvârşire zdrobită şi s-au făcut asemenea trestiei bătute de vânt. Pe dinafară sunt asemeni celor dinainte, despre care tocmai am vorbit, dar pe dinăuntru diferă de aceştia prin recunoaşterea mârşăviei purtării lor… Negăsind însă forţa să se lupte cu propriile slăbiciuni, ei se coboară tot mai jos, făcându-se robi băuturilor îmbătătoare sau dedându-se narcoticelor şi devin, astfel, incapabili de orice muncă. Cu durere putem vedea cum unii oameni, odată demni şi respectabili, se coboară aproape de nivelul necuvântătoarelor şi îşi pun întregul sens al existenţei în satisfacerea slăbiciunilor lor, având ca unică ocupaţie căutarea surselor pentru acest scop. Nemaifiind capabili de un câştig propriu, ei privesc adesea cu lăcomie la mâinile trecătorilor şi, primind câte ceva de pomană, se grăbesc imediat să-şi satisfacă patima. Numai credinţa, ascunsă în străfundul sufletului multor astfel de decăzuţi, împreună cu învinuirea de sine ne pot da speranţa că nu toţi dintre ei sunt pierduţi definitiv pentru veşnicie.

Mai buni decât ei, pe dinafară, dar poate că mai răi pe dinăuntru sunt mulţi care trăiesc respectând toate regulile bunei cuviinţe şi decenţei, dar şi-au ars conştiinţa. Ocupând uneori poziţii foarte bine plătite, reuşind chiar să-şi câştige un loc în societatea în care trăiesc, aceştia, parcă împreună cu patria lor, şi-au pierdut legea morală lăuntrică. Plini de iubire de sine până în măduva oaselor, ei sunt gata să facă rău oricui ar sta în calea succeselor lor. Ei sunt surzi la suferinţele compatrioţilor lor, străduindu-se uneori să pară că n-ar avea cu ei nimic în comun. Fără ruşine, ei urzesc intrigi împotriva altora şi îi clevetesc ca să-i îndepărteze din calea lor şi fac asta unora la fel ca ei, unor surghiuniţi din patrie, ca unor oameni lipsiţi de apărare.

Sunt unii care se străduiesc să pară total rupţi de fosta lor patrie, ca să câştige bunăvoinţa noilor concetăţeni. De obicei, aceşti oameni cu sufletul pustiit nu au înlăuntrul lor nici o barieră morală, motiv pentru care sunt capabili de orice fel de nelegiuiri, în urma cărora ar avea de câştigat avantaje dacă nu vor fi descoperiţi.

De aceea, spre ruşinea noastră, aproape în toate ţările împrăştierii noastre se comit multe delicte şi crime de către oameni cu nume ruseşti, motiv pentru care lumea a început să-şi piardă încrederea în ruşi şi, din pricina unora ca aceştia, numele nostru este hulit între neamuri.

Starea spirituală a emigraţiei ruse (3)

Posted in emigratia rusa, Predici, Rusia with tags , , on Aprilie 5, 2009 by Petre

Sf. Ioan Maximovici

Predici şi Îndrumări Duhovniceşti

Ed. Sophia, Bucureşti, 2006

Majoritatea emigranţilor ruşi nu au cunoştinţă de curentele religioase din rândul intelectualităţii şi se hrănesc cu rezervele spirituale acumulate în patrie. Mase largi de emigranţi merg la sfintele slujbe, unii participă activ la ele, cântând sau citind la strană sau dând ajutor în biserică. Pe lângă biserici s-au constituit comitete bisericeşti care poartă grijă de întreţinerea şi bunăstarea bisericilor, iar adesea se ocupă şi cu activităţi de binefacere.

Privind mulţimea de credincioşi care umplu bisericile până la refuz în zilele de sărbătoare, s-ar putea crede că, într-adevăr, poporul rus s-a întors la Biserică şi se căieşte de păcatele lui. Însă, dacă vom compara numărul ruşilor care merg la biserică cu numărul celor care trăiesc într-o anumită localitate, vom vedea că merge regulat la biserică în jur de o zecime din populaţia rusă, în jur de tot atâţia vin la biserică cu ocazia marilor praznice, iar ceilalţi ori vin foarte rar, pentru motive excepţionale şi din când în când mai fac câte o rugăciune acasă, ori s-au îndepărtat cu totul de Biserică. Ultima categorie se află uneori conştient sub influenţă sectară sau a altor mişcări antireligioase, dar în majoritatea cazurilor oamenii pur şi simplu nu-şi pun probleme spirituale, se usucă şi se abrutizează sufleteşte şi nu rareori ajung până la cel mai autentic nihilism.

În imensa lor majoritate, ruşii duc o viaţă grea, plină de grele suferinţe sufleteşti şi lipsuri materiale. Oricât de ospitaliere ar fi cu noi unele ţări, mai ales Iugoslavia soră, al cărei guvern şi popor fac tot posibilul ca să-şi arate iubirea faţă de Rusia şi să uşureze suferinţa surghiuniţilor ruşi, ruşii simt pretutindeni durerea despărţirii de patrie. Toată conjunctura din jurul lor le aminteşte că sunt venetici şi că trebuie să se acomodeze cu obiceiurile care adesea le sunt străine, hrănindu-se cu firimiturile care cad de la masa celor ce-i adăpostesc. Chiar şi în ţările unde suntem trataţi cu toată bunăvoinţa, la împărţirea locurilor de muncă se dă întâietate, în mod firesc, stăpânitorilor ţării, iar veneticii, în dificila situaţie actuală a majorităţii ţărilor, adesea nu pot primi un loc de muncă. Iar aceia dintre ei care trăiesc într-o relativă bunăstare, sunt nevoiţi totuşi să resimtă în permanenţă lipsa de drepturi şi absenţa organelor care să-i apere de injustiţii. Doar o relativ infimă parte a lor s-a contopit total cu societatea locală, dar această stare este adesea legată de o totală înstrăinare faţă de poporul natal şi de ţară.

În această situaţie dificilă din toate punctele de vedere, ruşii din exil au dovedit răbdarea ieşită din comun, puterea de a îndura şi spiritul de sacrificiu. Ca şi cum ar fi uitat de condiţiile de viaţă prospere de odinioară, de meritele lor faţă de patrie şi faţă de ţările aliate cu ea în timpul marelui război, ca şi cum ar fi uitat de studiile pe care le au şi de toate celelalte aspecte care le-ar fi putut trezi dorinţa dobândirii unui confort în viaţă, ruşii din exil s-au apucat de orice fel de muncă sau ocupaţie, numai ca să-şi asigure existenţa în străinătate. Foştii aristocraţi şi generali s-au făcut simpli muncitori, meseriaşi şi mici negustori, nescârbindu-se de nici un fel de muncă şi ţinând minte că nici o muncă nu e înjositoare, dacă nu este legată de fapte imorale. În această privinţă, intelectualitatea rusă a dat dovadă nu numai de capacitatea de a-şi păstra energia vitală în orice situaţie şi de a învinge tot ce stătea în calea existenţei şi dezvoltării ei, dar a scos la iveală şi înaltele calităţi sufleteşti pe care le avea: puterea de a se smeri şi de a răbda. Pe mulţi, şcoala de viaţă a surghiunului i-a renăscut moraliceşte şi i-a înălţat.

Trebuie să le dăm cinstirea şi respectul cuvenite celor care îşi duc crucea surghiunului lor, împlinind munci neobişnuit de grele pentru ei, trăind în condiţii care înainte le-au fost total necunoscute şi la care nu se gândiseră, rămânând în acelaşi timp tari cu duhul, păstrânduşi nobleţea sufletească şi iubirea de patrie şi îndurând fără cârtire încercarea, în căinţă pentru greşelile din trecut. Mulţi dintre ei, bărbaţi şi femei, în necinstea lor de acum sunt cu adevărat mai slăviţi decât în vremurile slavei lor; şi bogăţia sufletească dobândită de ei este mai de preţ decât bogăţia materială lăsată în patrie, iar sufletele lor, asemenea aurului curăţat prin foc, sau curăţat în focul suferinţelor şi ard acum ca nişte candele strălucitoare.

Starea spirituală a emigraţiei ruse (2)

Posted in emigratia rusa, Predici, Rusia with tags , , on Martie 29, 2009 by Petre

Sf. Ioan Maximovici

Predici şi Îndrumări Duhovniceşti

Ed. Sophia, Bucureşti, 2006

Din această pricină, Biserica din diaspora a fost zguduită de o serie de schisme care iau dăunat până în ziua de astăzi şi care au atras după ele chiar şi o parte a ierarhiei. Acest sentiment al valorii personale se manifestă şi în treburile publice, unde oricine care a ieşit cât de cât din rând sau care doar crede că a ieşit în faţă îşi aşază propria părere mai presus de toate şi se străduieşte să ajungă conducător. Din acest motiv, societatea rusă s-a împărţit într-o sumedenie de partide şi grupări, vrăjmaşe neîmpăcate între ele şi care se străduiesc să-şi pună în practică numai propriile programe, care uneori reprezintă un sistem foarte elaborat, iar alteori un simplu apel de a urma o personalitate publică sau pe o alta.

Sperând să salveze şi să renască Rusia prin punerea în practică a programelor lor, activiştii sociali trec cu vederea aproape întotdeauna că în evenimentele istorice, în afară de faptele omeneşti, se manifestă şi Degetul lui Dumnezeu. Poporul rus în întregime a săvârşit păcate imense, care au ajuns pricina nenorocirilor de acum: acestea sunt sperjurul şi regicidul. Conducătorii obşteşti şi militari au refuzat ascultarea şi fidelitatea faţă de Ţar, încă înainte ca el să abdice, obligându-l pe suveran – care nu dorea vărsare de sânge în ţară – la acest gest, iar poporul a salutat pe faţă şi zgomotos cele întâmplate, nemanifestându-şi public dezacordul. Astfel, s-a încălcat jurământul făcut faţă de suveran şi de moştenitorii săi legali; în plus, peste capetele celor ce au comis aceste crime au căzut şi blestemele strămoşilor – ale Sinodului Local din 1613, care şi-a pecetluit hotărârile prin blestemul celor care le-ar încălca.

De păcatul regicidului s-au făcut vinovaţi nu doar executanţii fizici ai crimei, ci întregul popor care a jubilat cu ocazia detronării ţarului şi care a îngăduit înjosirea lui arestarea şi deportarea, lăsându-l fără apărare în mâinile criminalilor, fapt care, prin el însuşi, îi pecetluia sfârşitul.

În acest fel, nenorocirea venită peste Rusia este o urmare directă a acestor grele păcate şi renaşterea ei este posibilă numai după curăţarea de ele. Însă, până acum, nu a existat pocăinţă adevărată, n-au fost acuzate cu claritate crimele comise, iar mulţi participanţi activi la revoluţie continuă şi acum să susţină că nu s-a putut proceda altfel.

Neexprimând o acuză directă a revoluţiei din februarie, a revoltei împotriva Unsului lui Dumnezeu, poporul rus continuă să se facă părtaş la păcat, mai ales când apără roadele revoluţiei, căci, după cuvintele Sfântului Apostol Pavel, sunt cu deosebire păcătoşi cei care deşi au cunoscut… că cei ce fac unele ca acestea sunt vrednici de moarte, nu numai că fac ei acestea, ci le şi încuviinţează celor care le fac (Romani l, 32).

Pedepsindu-l, Dumnezeu îi arată în acelaşi timp poporului rus calea spre mântuire, făcându-l propovăduitor al Ortodoxiei în întreaga lume. Ruşii împrăştiaţi pretutindeni au vestit Ortodoxia în toate colţurile lumii, căci masa emigranţilor ruşi este, în mare măsură fără ştiinţa ei, propovăduitoare a dreptei credinţe. Oriunde în lume trăiesc ruşi, ei construiesc mici biserici ale emigranţilor sau chiar catedrale măreţe, iar adesea, în lipsa acestora, fac slujbe chiar şi în spaţii improvizate.

Starea spirituală a emigraţiei ruse (1)

Posted in emigratia rusa, Predici, Rusia, Teologie, Traditie with tags , , on Martie 28, 2009 by Petre

Starea spirituală a emigraţiei ruse

Dare de seamă la Sinodul întregii Biserici din exil, din 1938

Sf. Ioan Maximovici

Predici şi Îndrumări Duhovniceşti

Ed. Sophia, Bucureşti, 2006

Ca urmare a prăbuşirii Statului rus, a apărut Rusia din diasporă. Mai mult de un milion de ruşi au fost nevoiţi să-şi părăsească patria şi să se răspândească pe toată întinderea globului pământesc. Vieţuind în condiţii noi, printre alte popoare, mulţi ruşi, cu trecerea anilor, au ajuns aproape să-şi uite patria, limba şi obiceiurile şi să se contopească cu masa în mijlocul căreia trăiau. Majoritatea copleşitoare însă nu numai că şi-a păstrat specificul naţional, dar chiar trăieşte cu speranţă întoarcerii în patrie, după căderea puterii de acum. Actualmente ruşii trăiesc în toate colţurile lumii. Nu există vreun petic de pământ unde să nu fie ruşi, într-un număr mai mic sau mai mare. Importantă este întrebarea: ce reprezintă din punct de vedere spiritual ruşii din diaspora?

O parte însemnată a ruşilor plecaţi în străinătate aparţine acelei pături a intelectualităţii care trăise, în ultima vreme, cu ideile Apusului. Numărându-se printre fiii Bisericii Ortodoxe, declarându-se ortodocşi, oamenii acestei categorii, în modul lor de a privi lumea, s-au abătut mult de la Ortodoxie. Principalul lor păcat a fost faptul că nu-şi întemeiau convingerile şi rânduiala vieţii pe credinţa ortodoxă, ci se străduiau ca regulile şi învăţăturile Bisericii Ortodoxe să le pună în acord cu propriile lor dorinţe şi obiceiuri. De aceea, pe de o parte, ei se interesau destul de puţin de esenţa învăţăturii ortodoxe, adesea considerând învăţătura dogmatică a Bisericii ca fiind cu totul nereală, iar pe de altă parte, respectau cerinţele şi obiceiurile Bisericii Ortodoxe, dar doar în măsura în care aceasta nu le stingherea modul de viaţă mai mult european decât rusesc. De aici atitudinea neglijentă faţă de posturi, mersul la biserică doar pentru răgazuri scurte, şi acelea mai mult pentru satisfacerea unor sentimente estetice decât a celor religioase, şi o totală neînţelegere a religiei ca fundament principal al vieţii spirituale a omului. Mulţi, desigur, aveau o altă orientare lăuntrică, dar puţini au avut destulă putere de spirit şi pricepere ca să exprime acest lucru în viaţă.

În sfera vieţii publice, această pătură trăia tot cu ideile Apusului. Nelăsând nici un loc în viaţa ei influenţei Bisericii, această categorie se străduia să reconstruiască întreaga viaţă a Rusiei, mai ales în sfera conducerii de stat, după modele occidentale. De aceea, în ultima vreme s-a dus o luptă deosebit de crâncenă cu puterea de stat; în plus, necesitatea reformelor liberale şi a unui sistem democratic în Rusia a devenit pentru ei un fel de nouă credinţă, pe care dacă n-o mărturiseai, însemna că eşti înapoiat. Folosindu-se, pentru lupta cu monarhia, de clevetirile la adresa familiei imperiale, larg răspândite în întreaga Rusie şi fiind, în acelaşi timp, stăpânită de setea conducerii, intelectualitatea a contribuit la prăbuşirea Rusiei imperiale şi a pregătit terenul pentru puterea comunistă. Apoi, neîmpăcându-se cu gândul pierderii atât de îndelung aşteptatei puteri, ea a declarat război comuniştilor, având ca motiv principal, la început, refuzul de a le ceda lor puterea. Apoi, bătălia împotriva puterii sovietice a cuprins cercuri largi ale populaţiei, atrăgând, mai ales, tineretul care, într-un elan arzător, dorea să refacă „o Rusie unică şi indivizibilă” cu preţul propriei vieţi. S-au făcut multe fapte de vitejie, care au întipărit în istorie eroismul armatei ruse iubitoare de Dumnezeu, însă poporul rus s-a dovedit încă nepregătit pentru eliberare, şi comuniştii au fost biruitori.

Parţial, intelectualitatea a fost nimicită, parţial, a fugit peste graniţă, salvându-şi viaţa, între timp, comuniştii şi-au dat întreaga aramă pe faţă şi, în afară de intelectualitate, o mare mulţime de oameni din alte categorii a părăsit Rusia, pe de o parte salvându-şi viaţa, pe de altă parte nedorind să slujească ideologic comunismul.

Ajunşi în străinătate, ruşii au avut de îndurat zguduiri sufleteşti şi mai puternice. În sufletul majorităţii s-a produs o ruptură semnificativă, manifestată prin întoarcerea, în masă, a intelectualităţii la Biserică. Multe biserici din străinătate sunt umplute mai ales de intelectuali. Intelectualitatea a început să se intereseze de problemele vieţii spirituale şi a început să participe activ la acţiunile Bisericii. S-au format o mulţime de cercuri şi societăţi cu obiective religios-educaţionale, ai căror membri studiază Sfânta Scriptură, operele Sfinţilor Părinţi şi, în general, viaţa duhovnicească şi problemele teologice. Mulţi dintre aceştia au intrat în rândul preoţimii.

Însă toate aceste fenomene îmbucurătoare au avut şi o faţă negativă. De departe, nu toţi cei care s-au întors la credinţă au primit-o în toată deplinătatea învăţăturii ortodoxe. Mintea orgolioasă nu s-a putut împăca cu faptul că, până acum, se aflase pe o cale greşită. Aşa că apărură tendinţe de a pune în acord învăţătura creştină cu părerile şi ideile dinainte ale proaspeţilor reveniţi la credinţă. De aici, apariţia unui şir de noi curente religios-filozofice, adesea total străine de învăţătura Bisericii. Dintre acestea, o deosebită răspândire a căpătat sofianismul, bazat pe recunoaşterea valorii de sine stătătoare a omului şi exprimând psihologia intelectualităţii.

Sofianismul ca învăţătură este cunoscut unui cerc relativ restrâns de persoane, dar îl respectă în mod deschis foarte puţini, însă o parte importantă a intelectualităţii din emigraţie îi este înrudită spiritual, întrucât psihologia sofianismului constă în cinstirea omului considerat nu ca rob smerit al lui Dumnezeu, ci ca fiind el însuşi un mic dumnezeu, care nu are nevoie să se supună orbeşte lui Dumnezeu. Sentimentul unui orgoliu subtil, legat de credinţa în posibilitatea omului de a trăi după propria înţelepciune, este foarte caracteristic multor oameni de cultură în sensul actual al cuvântului, care îşi aşază mai presus de toate propriile concluzii şi nu doresc să asculte întru totul de învăţătura Bisericii, având faţă de aceasta o atitudine tolerant-condescendentă.

Sângele lui asupra noastră!

Posted in Rusia, Tarul Mucenic Nicolae al IIlea with tags , , , on Martie 22, 2009 by Petre

Predici şi Îndrumări Duhovniceşti

Ed. Sophia, Bucureşti, 2006

Cuvânt rostit în biserica-memorial din Bruxelles, 1962

Uciderea împăratului Nikolai al II-lea şi a familiei sale este un fapt nemaiîntâlnit, atât prin vinovăţia poporului rus, cât şi prin consecinţele lui. Ea nu s-a produs dintr-o dată, ci a fost pregătită pas cu pas.

Mârşava defăimare a clătinat devotamentul faţă de ţar şi chiar încrederea în el a unei părţi considerabile a societăţii ruse. În legătură cu aceasta, rebeliunea care a izbucnit, provocată în mod artificial, nu şi-a primit riposta cuvenită nici din partea stăpânirii, nici din cea a societăţii. Ambele au dovedit în cel mai înalt grad şovăială, frică, mişelie şi trădare. Mulţi s-au grăbit să caute încredere şi milă la criminalii sosiţi la putere. La început, „poporul tăcu”, iar apoi începu rapid să se folosească de noile condiţii create. Fiecare îşi căuta propriul câştig, călcând în picioare poruncile lui Dumnezeu şi legile omeneşti. Nu s-a făcut nimic în mod deschis pentru apărarea suveranului şi a tronului. Ştirea despre privarea de libertate a ţarului şi a familiei sale a fost întâmpinată în tăcere. Cei mulţi, care nu s-au lăsat pradă ispitei generale şi înţelegeau crima acelor fapte, doar în ascuns rosteau rugăciuni şi suspine. De aceea, suveranul a rămas cu totul prizonier în mâinile temnicerilor săi şi ale noii stăpâniri, care ştia că poate face tot ce doreşte.

Crima s-a cuibărit în conştiinţa şi în sufletul întregului popor. Vinovaţi sunt toţi, într-o măsură mai mare sau mai mică: unii, de răzmeriţa propriu-zisă, alţii de pregătirea ei, alţii de duplicitate şi de trădare, alţii de justificarea celor petrecute sau de exploatarea faptelor în interesul lor personal. Uciderea ţarului mucenic este urmarea directă a acestora.

Sângele lui este asupra noastră şi asupra copiilor noştri. Şi nu numai asupra generaţiei actuale, ci şi asupra celei viitoare, întrucât aceasta va fi educată în spiritul simpatiei faţă de crimele şi orientările care au condus la regicid. Doar totala ruptură spirituală de ele, recunoaşterea crimei şi a păcatului săvârşit şi pocăinţa pentru noi înşine şi pentru strămoşii noştri vor izbăvi Rusia de păcatul ce apasă asupra ei.

Biserica-memorial ne cheamă la aceasta, ea ne vesteşte acest lucru. Această biserică este o lumânare aprinsă de întreaga diasporă rusă pentru ţarul mucenic al întregii Rusii, pentru familia ţaristă şi pentru toţi cei ce au suferit în anii de restrişte. Zilnic se înalţă aici rugăciuni pentru ei. Această biserică îi uneşte în duh pe toţi cei devotaţi memoriei ţarului mucenic şi credincioşi patriei noastre suferinde şi reprezintă un simbolic memorial funerar al familiei imperiale şi al tuturor celor ce au pătimit împreună cu ea şi pentru cauza ei. Şi aşa va rămâne până când, cu mila lui Dumnezeu, nu se va înălţa din partea întregului popor rus o măreaţă catedrală deasupra groaznicului beci din Ekaterinburg.

Cuvânt despre pocăinţă

Posted in Predici with tags , on Martie 15, 2009 by Petre

Sf. Ioan Maximovici
Predici şi Îndrumări Duhovniceşti
Ed. Sophia, Bucureşti, 2006

„Deschide-mi uşile pocăinţei, Dătătorule de viaţă! “ Cuvântul grecesc pentru pocăinţă este „metanoia”. În sens literal acesta înseamnă schimbarea minţii, a modului de a cugeta. Cu alte cuvinte, pocăinţa este schimbarea atitudinii, a modului de a gândi, schimbarea omului lăuntric său. Pocăinţa este revizuirea părerilor omului, este schimbarea vieţii lui.

Cum poate să aibă ea loc? La fel cum se întâmplă atunci când un om ajunge într-o cameră întunecată, care deodată este luminată de razele soarelui: cât timp a privit camera în întuneric, i se părea într-un anume fel: multe din cele aflate acolo nu le vedea, şi nici nu presupunea că se află acolo. Multe lucruri şi le închipuia cu totul altfel de cum erau de fapt. Trebuia să se mişte cu grijă, întrucât nu ştia unde se află obstacolele. Dar iată, camera se luminează, el vede totul limpede şi se mişcă liber.

Acelaşi lucru se petrece şi în viaţa duhovnicească. Când suntem cufundaţi în păcate iar mintea noastră este ocupată numai de grijile lumeşti, nu luăm aminte la starea sufletului nostru. Suntem nepăsători la starea noastră lăuntrică şi mergem neîncetat pe o cale greşită, fără să ne dăm seama de asta.

Dar iată, o rază a luminii dumnezeieşti pătrunde în sufletul nostru. Câtă murdărie vom vedea atunci în noi înşine! Cât neadevăr, câtă minciună! Cât de dezgustătoare ne vor apărea atunci multe gesturi ale noastre, pe care ni le închipuisem că sunt strălucite! Vom înţelege limpede că mergem pe căi greşite. Şi vom înţelege clar care-i calea cea bună.

Dacă vom conştientiza nimicnicia duhovnicească, păcătoşenia noastră, şi vom dori din tot sufletul să ne îndreptăm, suntem aproape de mântuire. Din adâncul sufletului vom striga către Domnul: „Miluieşte-mă, Dumnezeule, miluieşte-mă după mila Ta!”, „Iartă-mă şi mă mântuieşte!”, „Dă-mi să-mi văd greşelile mele şi să nu osândesc pe fratele meu!”.

O dată cu apropierea Marelui Post, să ne grăbim să ne iertăm unul altuia toate supărările şi mâhnirile. Fie ca întotdeauna să auzim cuvintele Evangheliei din Duminica Iertării: „Că de veţi ierta oamenilor greşalele lor, ierta-va şi vouă Tatăl vostru Cel Ceresc; iar de nu veţi ierta oamenilor greşalele lor, nici Tatăl vostru nu vă va ierta greşalele voastre” (Matei 6, 14).