Archive for the Teologie Category

Cuvânt de Sfintele Paşti

Posted in Invierea Domnului, Predici, Teologie with tags , , on Aprilie 18, 2009 by Petre

Sf. Ioan Maximovici

Predici şi Îndrumări Duhovniceşti

Ed. Sophia, Bucureşti, 2006


iconHristos a înviat! Unde ţi-e, moarte, boldul? Unde ţi-e, iadule, biruinţa?


Veniţi, oameni, să-i cântăm şi să ne închinăm lui Hristos, să slăvim învierea Lui din morţi!


Astăzi este mântuirea lumii: nimicitu-s-a şi s-a biruit vrăjmaşul cel temut şi neînfrânt până acum al neamului omenesc şi al întregii lumi – moartea. Omul a fost zidit nemuritor, dar păcatul l-a lovit cu moarte.


Mulţi oameni trăiau la începutul lumii cu sutele de ani, dar şi lor le venea sfârşitul. Erau bărbaţi puternici, care-şi învingeau toţi duşmanii, care supuneau ţări şi popoare, dar nici unul dintre ei nu a reuşit să biruie moartea.


Alţii, prin înţelepciunea lor, se ridicau deasupra tuturor, se îmbogăţeau de cunoştinţe, descopereau tainele naturii, dar nimeni dintre ei nu a reuşit să omoare moartea. Chiar şi drepţii, cu întristare, se coborau cu sufletele în iad, simţind că totul în viaţă e deşertăciune şi chin sufletesc, care se prelungeşte până la moarte.

Citește în continuare

Anunțuri

Starea spirituală a emigraţiei ruse (1)

Posted in emigratia rusa, Predici, Rusia, Teologie, Traditie with tags , , on Martie 28, 2009 by Petre

Starea spirituală a emigraţiei ruse

Dare de seamă la Sinodul întregii Biserici din exil, din 1938

Sf. Ioan Maximovici

Predici şi Îndrumări Duhovniceşti

Ed. Sophia, Bucureşti, 2006

Ca urmare a prăbuşirii Statului rus, a apărut Rusia din diasporă. Mai mult de un milion de ruşi au fost nevoiţi să-şi părăsească patria şi să se răspândească pe toată întinderea globului pământesc. Vieţuind în condiţii noi, printre alte popoare, mulţi ruşi, cu trecerea anilor, au ajuns aproape să-şi uite patria, limba şi obiceiurile şi să se contopească cu masa în mijlocul căreia trăiau. Majoritatea copleşitoare însă nu numai că şi-a păstrat specificul naţional, dar chiar trăieşte cu speranţă întoarcerii în patrie, după căderea puterii de acum. Actualmente ruşii trăiesc în toate colţurile lumii. Nu există vreun petic de pământ unde să nu fie ruşi, într-un număr mai mic sau mai mare. Importantă este întrebarea: ce reprezintă din punct de vedere spiritual ruşii din diaspora?

O parte însemnată a ruşilor plecaţi în străinătate aparţine acelei pături a intelectualităţii care trăise, în ultima vreme, cu ideile Apusului. Numărându-se printre fiii Bisericii Ortodoxe, declarându-se ortodocşi, oamenii acestei categorii, în modul lor de a privi lumea, s-au abătut mult de la Ortodoxie. Principalul lor păcat a fost faptul că nu-şi întemeiau convingerile şi rânduiala vieţii pe credinţa ortodoxă, ci se străduiau ca regulile şi învăţăturile Bisericii Ortodoxe să le pună în acord cu propriile lor dorinţe şi obiceiuri. De aceea, pe de o parte, ei se interesau destul de puţin de esenţa învăţăturii ortodoxe, adesea considerând învăţătura dogmatică a Bisericii ca fiind cu totul nereală, iar pe de altă parte, respectau cerinţele şi obiceiurile Bisericii Ortodoxe, dar doar în măsura în care aceasta nu le stingherea modul de viaţă mai mult european decât rusesc. De aici atitudinea neglijentă faţă de posturi, mersul la biserică doar pentru răgazuri scurte, şi acelea mai mult pentru satisfacerea unor sentimente estetice decât a celor religioase, şi o totală neînţelegere a religiei ca fundament principal al vieţii spirituale a omului. Mulţi, desigur, aveau o altă orientare lăuntrică, dar puţini au avut destulă putere de spirit şi pricepere ca să exprime acest lucru în viaţă.

În sfera vieţii publice, această pătură trăia tot cu ideile Apusului. Nelăsând nici un loc în viaţa ei influenţei Bisericii, această categorie se străduia să reconstruiască întreaga viaţă a Rusiei, mai ales în sfera conducerii de stat, după modele occidentale. De aceea, în ultima vreme s-a dus o luptă deosebit de crâncenă cu puterea de stat; în plus, necesitatea reformelor liberale şi a unui sistem democratic în Rusia a devenit pentru ei un fel de nouă credinţă, pe care dacă n-o mărturiseai, însemna că eşti înapoiat. Folosindu-se, pentru lupta cu monarhia, de clevetirile la adresa familiei imperiale, larg răspândite în întreaga Rusie şi fiind, în acelaşi timp, stăpânită de setea conducerii, intelectualitatea a contribuit la prăbuşirea Rusiei imperiale şi a pregătit terenul pentru puterea comunistă. Apoi, neîmpăcându-se cu gândul pierderii atât de îndelung aşteptatei puteri, ea a declarat război comuniştilor, având ca motiv principal, la început, refuzul de a le ceda lor puterea. Apoi, bătălia împotriva puterii sovietice a cuprins cercuri largi ale populaţiei, atrăgând, mai ales, tineretul care, într-un elan arzător, dorea să refacă „o Rusie unică şi indivizibilă” cu preţul propriei vieţi. S-au făcut multe fapte de vitejie, care au întipărit în istorie eroismul armatei ruse iubitoare de Dumnezeu, însă poporul rus s-a dovedit încă nepregătit pentru eliberare, şi comuniştii au fost biruitori.

Parţial, intelectualitatea a fost nimicită, parţial, a fugit peste graniţă, salvându-şi viaţa, între timp, comuniştii şi-au dat întreaga aramă pe faţă şi, în afară de intelectualitate, o mare mulţime de oameni din alte categorii a părăsit Rusia, pe de o parte salvându-şi viaţa, pe de altă parte nedorind să slujească ideologic comunismul.

Ajunşi în străinătate, ruşii au avut de îndurat zguduiri sufleteşti şi mai puternice. În sufletul majorităţii s-a produs o ruptură semnificativă, manifestată prin întoarcerea, în masă, a intelectualităţii la Biserică. Multe biserici din străinătate sunt umplute mai ales de intelectuali. Intelectualitatea a început să se intereseze de problemele vieţii spirituale şi a început să participe activ la acţiunile Bisericii. S-au format o mulţime de cercuri şi societăţi cu obiective religios-educaţionale, ai căror membri studiază Sfânta Scriptură, operele Sfinţilor Părinţi şi, în general, viaţa duhovnicească şi problemele teologice. Mulţi dintre aceştia au intrat în rândul preoţimii.

Însă toate aceste fenomene îmbucurătoare au avut şi o faţă negativă. De departe, nu toţi cei care s-au întors la credinţă au primit-o în toată deplinătatea învăţăturii ortodoxe. Mintea orgolioasă nu s-a putut împăca cu faptul că, până acum, se aflase pe o cale greşită. Aşa că apărură tendinţe de a pune în acord învăţătura creştină cu părerile şi ideile dinainte ale proaspeţilor reveniţi la credinţă. De aici, apariţia unui şir de noi curente religios-filozofice, adesea total străine de învăţătura Bisericii. Dintre acestea, o deosebită răspândire a căpătat sofianismul, bazat pe recunoaşterea valorii de sine stătătoare a omului şi exprimând psihologia intelectualităţii.

Sofianismul ca învăţătură este cunoscut unui cerc relativ restrâns de persoane, dar îl respectă în mod deschis foarte puţini, însă o parte importantă a intelectualităţii din emigraţie îi este înrudită spiritual, întrucât psihologia sofianismului constă în cinstirea omului considerat nu ca rob smerit al lui Dumnezeu, ci ca fiind el însuşi un mic dumnezeu, care nu are nevoie să se supună orbeşte lui Dumnezeu. Sentimentul unui orgoliu subtil, legat de credinţa în posibilitatea omului de a trăi după propria înţelepciune, este foarte caracteristic multor oameni de cultură în sensul actual al cuvântului, care îşi aşază mai presus de toate propriile concluzii şi nu doresc să asculte întru totul de învăţătura Bisericii, având faţă de aceasta o atitudine tolerant-condescendentă.

Predică în Duminica Ortodoxiei

Posted in Predici, Teologie, Traditie with tags , , on Martie 7, 2009 by Petre

Sf. Ioan Maximovici
Predici şi Îndrumări Duhovniceşti
Ed. Sophia, Bucureşti, 2006


Sf. Ioan MaximoviciÎn numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. „Între doi tâlhari, măsură a dreptăţii s-a aflat Crucea Ta: căci unul, prin povara hulei, în iad a coborât, iar celălalt, uşurându-se de păcate, spre cunoaşterea teologiei [a urcat]…” (Tropar din Marele Post, glasul al 9-lea, la slavă).

Aşa se spune despre Crucea Domnului. Măsura dreptăţii s-a aflat între doi tâlhari: trei cruci a înfipt Pilat pe Golgota – [două pentru] doi tâlhari şi [una pentru] Dătătorul vieţii. Dar numai Crucea Mântuitorului a fost izbăvire întregii omeniri, Crucea care stătea la mijloc, ea este arma păcii, biruinţa cea nebiruită – biruinţă asupra diavolului şi asupra morţii. Dintre celelalte două cruci, una a fost mântuitoare pentru cel spânzurat pe ea, cealaltă a fost scară spre iad.

Doi tâlhari erau spânzuraţi pe cruci lângă Domnul Iisus Hristos, unul îl hulise tot timpul şi continua să-L hulească, iar celălalt era cât pe ce să hulească, dar şi-a venit în fire şi, cunoscându-şi păcatele, a strigat către Domnul: „Pomeneşte-mă, Doamne, când vei veni întru împărăţia Ta!”. Şi i-a răspuns Domnul: „Astăzi vei fi cu Mine în rai!”.

Astfel, prin Cruce, prin suferinţă, a ajuns tâlharul cel înţelept să creadă în Hristos Cel răstignit – cum se spune, a crezut spre cunoaşterea teologiei. Iar când Domnul i-a iertat păcatele, acesta L-a cunoscut în El pe însuşi Fiul lui Dumnezeu, a înţeles că Omul Acela care zace spânzurat fără slavă şi în necinste este slăvitul împărat al slavei, a înţeles că Acela Care pare acum slab şi neputincios este însuşi Atotputernicul Ziditor şi Stăpânilor al întregii lumi. Aşadar, tâlharului spânzurat în partea dreaptă i s-au deschis ochii minţii, ochii sufletului, şi a ajuns la aceasta prin pocăinţă, prin smerenie.

La fel şi Hristos S-a smerit pe Sine mai mult decât toţi oamenii, S-a umilit pentru ca astfel să şteargă şi să nimicească păcatul mândriei lui Adam. La fel şi tâlharul, cunoscându-şi cu smerenie păcatele, I-a cerut Domnului iertare şi, în acest fel, Domnul I S-a arătat în toată slava Sa.

Iar celălalt tâlhar, spânzurat în partea stângă […], L-a hulit tot timpul, L-a hulit pentru că recunoştea că e păcătos, criminal, că a încălcat şi legile omeneşti, şi pe cele dumnezeieşti, dar nu voia să se pocăiască, nu voia să se smerească; şi hulea tocmai legile pe care le încălcase, îl hulea pe însuşi Legiuitorul, Cel Care a dat legile firii, Care a pus în oameni conştiinţa, după care ei îşi scriu legile lor omeneşti, chiar dacă acestea nu sunt întotdeauna în acord cu ea; L-a hulit şi a continuat să-L hulească, până când povara hulei i-a coborât sufletul în iad.

Iată cele două căi care stau înaintea oamenilor. În faţa noastră stă Crucea Domnului, cea de-viaţă-dătătoare. Domnul a spus: „Cine vrea să vină după Mine să-şi ia crucea şi să-mi urmeze Mie”. Încotro să meargă? La început, prin suferinţe, aşa cum a suferit şi Hristos, iar apoi va merge cu Hristos şi în împărăţia Cerească, unde Domnul Iisus Hristos stă pe Tronul Său. Nu este altă cale, decât să mergem pe urmele Domnului. Şi tâlharul spânzurat în partea dreaptă L-a cunoscut pe Dumnezeu şi L-a urmat cu sufletul. Desigur, nu putea atunci să se transforme printr-un miracol, nu este nevoie de aceasta, ci a mers cu sufletul după Domnul, La recunoscut în El pe Dumnezeu, Care S-a smerit pentru mântuirea oamenilor, şi [tâlharul] s-a smerit, şi-a cunoscut păcatele şi, împreună cu Hristos, a mers în rai. În faţa noastră se află căile celor doi tâlhari. Pe care cale vom merge? Întotdeauna omenirea a urmat o cale sau alta. Crucea Domnului a fost ispită pentru iudei, iar pentru elini, adică pentru păgâni, nebunie. Cum te poţi închina unei unelte de umilire, unui instrument de tortură? Ei nu înţelegeau că prin acest instrument Domnul a izbăvit întreaga omenire de împărăţia diavolului, de împărăţia păcatului, de moartea cea veşnică.

Şi pentru iudei a fost sminteală Crucea Domnului, căci ei doreau să-l vadă pe Mesia al lor ca pe un împărat al slavei, ca pe un împărat pământesc, care să înalţe neamul iudeu. Şi astfel, Crucea pe care era răstignit Hristos era o ispită pentru ei. Sminteală şi nebunie părea răstignirea lui Hristos; cum ne spune Sfântul Apostol Pavel, iudeilor sminteală, elinilor nebunie, iar pentru noi este Hristos, puterea şi înţelepciunea lui Dumnezeu. Iată cum ceea ce unora le-a fost spre pieire altora le-a fost spre mântuire.

Crucea Domnului îi împarte pe oameni în două categorii. Astfel, unii au crezut în Hristos, iar alţii s-au împiedicat de piatra de poticnire şi au prigonit Biserica lui Hristos, Trupul lui Hristos, al cărei Cap este însuşi Domnul Iisus Hristos. Biserica lui Hristos este Trupul lui Hristos, El însuşi o cârmuieşte şi cu Trupul şi cu Sângele Său dumnezeiesc îi hrăneşte pe credincioşi, pe fiii Bisericii Sale, aşa că trebuie să fim şi noi una cu Hristos, şi cu trupul nostru, şi cu duhul. Ne unim cu trupul cu Hristos prin dumnezeieasca împărtăşanie şi trebuie să ne alipim sufleteşte de El şi să-i urmăm numaidecât poruncile.

Cu toţii păcătuim, dar unii păcătuiesc şi se căiesc, iar alţii hulesc toate poruncile pe care le încalcă. Aşa a fost şi în vechime, când Arie şi alţi eretici au respins dogmele Sfintei Biserici; adesea sufereau atunci credincioşii. Sufereau credincioşii pe vremea conducătorilor nelegiuiţi care îi trimiteau în exil; astfel, Sfântul Atanasie cel Mare, din cei patruzeci şi şapte de ani de episcopat, douăzeci de ani a petrecut în surghiun. Şi alţi episcopi tot aşa au suferit pentru adevăr, au suferit şi mulţi credincioşi; cu toate acestea, în curăţia Ortodoxiei, ei s-au mântuit şi au deschis porţile vieţii veşnice, porţile împărăţiei Cereşti. Adesea biruiau necredincioşii, adesea împilau Biserica lui Hristos, dar apoi le venea vremea pieirii şi a căderii, şi sufletele lor erau trimise nu spre împărăţia Cerească, ci spre chinurile veşnice, în gheenă, la fel cum odinioară Hristos a trimis în iad sufletul lui Irod şi pe al altora, care voiau să-i ia viaţa.

În faţa noastră se află calea mântuirii sau calea pierzării. De Cruce s-au împiedicat şi creştinii în vremea luptelor iconoclaste, când începuse prigoana sfintelor icoane, când au început să fie distruse şi alte odoare, printre care şi Crucea Domnului. Şi era vorba de cei care se numeau pe sine dreptcredincioşi, ba se socoteau şi ortodocşi. Astfel, o sută cincizeci de ani a domnit erezia iconoclastă, până când, în sfârşit, a fost sfărâmată definitiv.

În ziua Biruinţei Ortodoxiei sărbătorim biruinţa lui Hristos asupra iconoclasmului şi asupra tuturor diavolilor. Crucea Domnului i-a despărţit pe credincioşi de necredincioşi, pe cei care mergeau pe calea mântuirii de cei ce mergeau pe drumul pierzării.

La fel resping Crucea Domnului şi iconoclaştii de astăzi – protestanţii şi alţii, care resping sfintele icoane; ei sunt gata să accepte în casele lor orice reprezentări frumoase ale evenimentelor evanghelice, însă neagă cinstirea sfintelor icoane, care ne aduc aminte că mântuirea se dobândeşte pe o cale anevoioasă, pe o cale îngustă pe care a mers însuşi Domnul Iisus Hristos, pe calea luptei cu păcatele şi cu viciile noastre, pe calea postului şi a rugăciunii. Aceasta nu recunosc cei ce doresc să vadă în creştinism doar ceva roz şi splendid, prin care se poate ajunge la fericirea cea veşnică fără nici o silinţă, fără nici o încordare, fără nici un fel de luptă cu propriile păcate. Ei merg pe drumul pe care a mers tâlharul spânzurat de-a stânga: ei tăgăduiesc toate legile pe care le-a dat Domnul cu gura Sa, care i-a trimis pe apostoli să le propovăduiască în întreaga lume; ei tăgăduiesc scrierile şi rânduielile pe care Sfânta Biserică Ortodoxă le păstrează cu sfinţenie.

Şi iată că prin Cruce unii se mântuiesc spre cunoaşterea teologiei, spre cunoaşterea Adevărului veşnic, iar alţii, prin povara hulei, se coboară la chinurile iadului. Această cale largă se află în faţa noastră, a ortodocşilor, şi există şi aici ispite care-i despart pe credincioşi, dacă ei vor şi doresc să meargă pe calea pe care le-a arătat-o Hristos.

Cu toţii păcătuim, cu toţii încălcăm poruncile lui Hristos şi legile Sfintei Biserici, dar unii se recunosc păcătoşi din pricina căderii lor şi se căiesc de greşelile lor, iar alţii, în loc de aceasta, resping înseşi legile şi nu voiesc să li se supună, spun că aceste legi s-au învechit, că nu mai este nevoie de legi, că noi am fi mai deştepţi decât cei care au dat legile Bisericii, pe care însuşi Domnul Hristos le-a dat prin apostolii şi arhiereii Săi. Iată cele două căi care se află în faţa voastră: calea tâlharului înţelept şi calea tâlharului care, prin povara hulei, s-a coborât în iad.

Tot în faţa noastră se află acum şi acele opere nemuritoare. Ei [iconoclaştii de astăzi] sunt gata să accepte imaginile dacă sunt bine pictate, dacă sunt frumoase şi desfată privirea, alţii cinstesc acele icoane în care sfinţii sunt reprezentaţi în suferinţă, unde sunt înfăţişate nevoinţele lor muceniceşti, posturile şi rugăciunile lor şi diverse lucruri neplăcute la suprafaţă, dar frumuseţea lăuntrică se vede în aceste imagini sfinţite. Aceasta este, fraţilor, calea celor doi tâlhari. Unii doresc mântuirea, alţii doresc doar desfătarea în lumea aceasta şi, când nu o primesc, hulesc legile care sunt date pentru mântuirea noastră.

Şi acum pot apărea între noi diverse separări. Dar întrucât legile Bisericii lui Hristos sunt neschimbătoare, creştinul trebuie să se supună legilor şi rânduielilor Bisericii, indiferent de felul în care alţii se raportează la ele, indiferent dacă societatea este binevoitoare sau ostilă faţă de ele. Cei ce-i sunt credincioşi lui Hristos îl urmează pe calea acelor legi, pe calea rânduielilor păzite cu sfinţenie de Sfânta Biserică. Iar cei ce-şi doresc înlesniri fără măsură şi bucurii în lumea aceasta pământeană, care va pieri mai devreme sau mai târziu, aceia preferă alte legi, nu pe cele ale Bisericii, ci pe cele care le permit să trăiască aşa cum vor şi să gândească după bunul lor plac, să-şi aşeze voia lor proprie deasupra duhului Bisericii – duh dat de însuşi Domnul Dumnezeu – şi îi cheamă şi pe alţii să le urmeze calea.

Este posibil, fraţilor, ca în curând iarăşi să aveţi parte aici de tulburări, şi unii dintre voi să vă cheme să mergeţi pe calea tăgăduirii legilor sfinte şi să vă supuneţi numai legilor stăpânirii omeneşti. Temeţi-vă de această cale! Temeţi-vă de calea pe care a mers tâlharul din stânga, căci prin povara hulei, prin povara hulirii lui Hristos, s-a dus la moartea cea veşnică. Cei ce hulesc legile Bisericii îl hulesc pe Hristos însuşi, Care este Capul Bisericii, căci legile Bisericii sunt date de Duhul Sfânt, prin apostoli. Iar legile locale sunt întemeiate pe aceleaşi legi, pe legile şi pe canoanele Bisericii. Să nu ne credem mai înţelepţi ca arhiereii care au rânduit pravilele Bisericii, să nu ne socotim mari învăţaţi. Ci să strigăm smeriţi, împreună cu tâlharul cel înţelept: „Pomeneşte-mă, Doamne, întru împărăţia Ta!”.

Rugaţi-vă pentru iertarea păcatelor. Dacă ne îndepărtăm de legile Bisericii, dacă le încălcăm necontenit, rugaţi-vă ca Domnul să ne miluiască şi, împreună cu tâlharul, să ne ducă în împărăţia Cerească. Atunci nu vom merge pe calea pe care a mers tâlharul nelegiuit, care a rămas nelegiuit până la sfârşit şi s-a coborât în gheenă – de care să ne izbăvească Domnul pe toţi. Amin.

Cuvânt inaintea Marelui Post

Posted in Predici, Teologie with tags , on Februarie 28, 2009 by Petre


Sf. Ioan Maximovici
Predici şi Îndrumări Duhovniceşti
Ed. Sophia, Bucureşti, 2006

Se deschid uşile pocăinţei, începe Postul Mare. El se repetă în fiecare an şi de fiecare dată ne aduce mult folos dacă îl parcurgem cum se cuvine. Marele Post este pregătirea pentru viaţa viitoare, iar ca ţel mai apropiat este pregătirea pentru Sfânta Înălţare.

Aşa cum o clădire înaltă este prevăzută cu o scară, pentru ca pe treptele ei oamenii să poată urca uşor până la etajele de sus, la fel şi diferitele zile din an sunt trepte pentru urcuşul duhovnicesc şi pentru înălţarea noastră. Dintre acestea fac parte în primul rând zilele Postului Mare şi ale Sfintelor Paşti.

Prin Postul Mare ne curăţim de murdăria păcatului, iar de Sfintele Paşti simţim fericirea cerească a împărăţiei lui Hristos ce va să vină. Când urcăm pe un munte înalt, încercăm să ne eliberăm de orice povară nefolositoare. Cu cât cineva este mai puţin îngreunat, cu atât îi este mai uşor să urce şi cu atât mai sus va reuşi la ajungă.

La fel, ca să ne înălţăm duhovniceşte, mai întâi de toate trebuie să ne eliberăm de povara păcatului. Ne debarasăm de ea prin pocăinţă, cu condiţia obligatorie ca noi înşine să dăm afară din suflet orice vrăjmăşie şi să iertăm fiecăruia pe care-l socotim vinovat faţă de noi. Apoi, curăţiţi şi iertaţi de Dumnezeu, întâmpinăm Sfânta Înviere a Domnului.

Ce dar de preţ, care înseamnă încheierea nevoinţei înfrânării, primim atunci de la Dumnezeu? Despre asta ne vorbeşte întâia cântare începătoare a stihirilor zilnice din Post: „Şi ni se dă spre mâncare Mielul lui Dumnezeu, în sfânta şi luminoasa noapte a învierii, junghierea adusă pentru noi, primită de ucenici în seara tainei”.

Împărtăşirea cu Trupul şi Sângele Hristosului înviat, spre viaţa veşnică – iată care este ţelul Sfântului şi Marelui Post. Lumea nu se împărtăşeşte numai de Paşti. Iar de Paşti trebuie să se împărtăşească cei care au postit, s-au spovedit şi s-au împărtăşit în perioada Marelui Post. Chiar înaintea Paştelui nu avem putinţa să ne spovedim de toate păcatele, cum se cuvine, căci preoţii sunt foarte ocupaţi cu slujbele Sfintelor Patimi. Trebuie să ne pregătim din timp pentru aceasta.

Fiecare împărtăşire cu Sfintele Taine ale lui Hristos este o unire cu Hristos însuşi şi este mântuitoare pentru noi. De ce se dă o însemnătate atât de mare împărtăşirii în noaptea Sfintelor Paşti, de ce suntem cu toţii chemaţi la aceasta? Pentru că atunci mai cu seamă putem să simţim împărăţia lui Dumnezeu. Atunci mai ales ne luminăm de Lumina cea veşnică şi ne întărim pentru înălţare duhovnicească.

Acesta este un dar de neînlocuit al lui Hristos, este o binefacere fără asemănare. Fie ca nimeni, din voia lui, să nu se lipsească de această binefacere şi, în loc ca în noaptea de Paşti să se împărtăşească, să se grăbească a gusta din mâncăruri cu carne şi altele. Împărtăşirea pascală cu Sfintele Taine ne pregăteşte pentru ospăţul din veşnica împărăţie a lui Dumnezeu.

Cinstirea Maicii Domnului in Traditia Ortodoxa (7)

Posted in Cinstirea Maicii Domnului, Predici, Teologie with tags , on Noiembrie 16, 2008 by Petre

Sf. loan Maximovici

Trad.: Cristian Maxim

După: „The Ortodox Veneration of the Mother of God”

tradusă din limba rusă de Părintele Serafim Rose

6. Râvnă fără cunoştinţă (2)

(Romani 10, 2)

Stricarea de către latini, prin nou închipuita dogmă a „Imaculatei Concepţii”a adevăratei cinstiri a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu şi Pururea Fecioarei Maria

motherofgodsmolenskajaDar putem să le răspundem acestora cu cuvintele Sfântului Epifanie al Ciprului: „în amândouă aceste erezii sălăşluieşte aceeaşi vătămătură: atunci când oamenii nesocotesc cinstirea Maicii lui Dumnezeu şi atunci când, dimpotrivă o slăvesc mai mult decât îi este cuvenit în chip propriu” (Panarion „împotriva Colyridienilor”). Acest Sfânt Părinte îi ceartă pe aceia care aproape că îi  aduc Pururea Fecioarei închinare ca lui Dumnezeu: „Să fie cinstită Maica Domnului, dar singur lui Dumnezeu să I se aducă închinare” (Idem). «Deşi Maria a fost vas ales al Iui Dumnezeu, totuşi ea a fost femeie prin fire, cu nimic deosebită de ceilalţi. Şi chiar dacă în viaţa Maicii Domnului şi în Sfânta Tradiţie ni se istoriseşte că  i-a  fost  spus   tatălui  său   Ioachim,   în  pustie: „Femeia ta a zămislit”, totuşi această zămislire nu a putut fi ftră unire conjugală şi fără sămânţă bărbătească» (Ibidem). „Nu trebuie a adora ceea ce le este propriu Sfinţilor din ceruri, ci trebuie adorat Stăpânul lor. Maria nu este Dumnezeu şi nu a primit un trup ceresc, ci unul ieşit din unirea unui bărbat cu o femeie; iar potrivit făgăduinţei, asemeni lui Isaac a fost gătită spre a intra în iconomia dumnezeiască. Dar pe de altă parte să nu încerce să o defaime nebuneşte   cineva  pe  Pururea   Fecioara”   (Sfântul Epifanie, împotriva antidicomarioniţilor).

Biserica Ortodoxă, cinstind-o pe Maica Domnului în cântările şi rugăciunile rânduite, nu îndrăzneşte să îi atribuie ceea ce nu a fost împărtăşit despre ea prin Sfânta Scriptură sau prin Sfânta Tradiţie. „Adevărului îi este străin tot ceea ce este exagerat, aşa cum îi este străin tot ceea ce este spus numai pe jumătate. El dă fiecărui lucru măsura potrivită şi locul potrivit” (Sfântul Ignatie Briancianinov, Expunere a învăţăturii bisericii Ortodoxe despre Maica Domnului). Slăvind neprihănirea Pururea Fecioarei şi tăria cu care a purtat toate suferinţele din timpul vieţii sale pământeşti, Părinţii Bisericii au lepădat, pe de altă parte ideea cum că Maica Domnului a fost mijlocitoare între Dumnezeu şi om, în sensul unei asocieri la Răscumpărarea firii omeneşti. Vorbind despre pregătirea Maicii Domnului spre a muri împreună cu Fiul ei şi pentru a suferi împreună cu El Patimile pentru mântuirea tuturor, un vestit Părinte al Bisericii din Apus, Sfântul Ambrozie, episcopul Mediolanului adaugă: «Dar pătimirile lui Hristos nu au avut nevoie de nici un ajutor, după cum însuşi a spus cu mult înainte prin gura Proorocului: „Priveam în jun nici un ajutor! Mă cuprindea mirarea: nici un sprijin! Atunci braţul Meu M-a ajutat şi urgia Mea sprijin Mi-a fost” (Isaia 63:5)» (Sfântul Ambrozie, Despre viaţa Maicii Domnului şi despre pururea-fecioria Sfintei Maria, capitolul 7).

Citește în continuare

Cinstirea Maicii Domnului in Traditia Ortodoxa (6)

Posted in Cinstirea Maicii Domnului, Predici, Teologie with tags , on Noiembrie 13, 2008 by Petre

CINSTIREA MAICII DOMNULUI ÎN TRADIŢIA ORTODOXA

Sf. loan Maximovici

Trad.: Cristian Maxim

După: „The Ortodox Veneration of the Mother of God”

tradusă din limba rusă de Părintele Serafim Rose

6. Râvnă fără cunoştinţă (1)

(Romani 10, 2)

Stricarea de către latini, prin nou închipuita dogmă a „Imaculatei Concepţii”a adevăratei cinstiri a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu şi Pururea Fecioarei Maria


Când aceia care au încercat să prihănească viaţa neprihănită a Preacuratei Fecioare au fost făcuţi de ocară în acelaşi chip cu aceia care îi tăgăduiseră pururea-fecioria, cu aceia care îi lepădaseră cinstea ei de Maică a lui Dumnezeu şi cu aceia care  i-au defăimat  icoanele,  atunci  când  slava  Maicii   lui Dumnezeu  lumina  întreaga  făptură,  a  apărut  o învăţătură care părea că o proslăveşte pe Pururea Fecioara Măria, dar care cu adevărat îi tăgăduia toate virtuţile.

Această învăţătură numită a Imaculatei Concepţii a Fecioarei Maria, a fost primită de către următorii tronului  papal  al  Romei.  în  ea se spune că „Preabinecuvântata Fecioară Maria din chiar primul moment al conceperii sale, printr-o graţie specială a Atotputernicului Dumnezeu şi printr-un privilegiu special pentru viitoarele merite ale lui Iisus Cristos, Salvatorul neamului omenesc a fost păstrată scutită de toată necurăţia păcatului originar” (Bula Papală a Papei Pius al IX-lea, referitoare la noua dogmă). Cu alte cuvinte, Maica Domnului a fost ferită de păcatul strămoşesc de la chiar zămislirea sa prin harul lui Dumnezeu, ajungând astfel într-o stare în care îi era cu neputinţă de a mai avea păcate personale.

Creştinii nu au mai auzit de aceste lucruri înainte de secolul al IX-lea, când abatele de Cordoba, Paschasius Radbertus a adus în discuţie pentru prima dată faptul că Preasfânta Născătoare de Dumnezeu a fost zămislită fără păcatul strămoşesc. Începând cu secolul al XII-lea, această idee a prins rădăcini şi a început să se răspândească tot mai mult între clerul şi mulţimea credincioşilor bisericii din Apus care căzuseră deja din sânul Bisericii Soborniceşti, pierzând prin aceasta darul Duhului Sfânt.

Citește în continuare

Cand va veni sfarsitul lumii?

Posted in marturii, Sfarsitul lumii, Teologie with tags , on Octombrie 23, 2008 by Petre

„Viaţa şi opera Părintelui  Serafim Rose”,

Ieromonah Damaschin,

Ediţia Apologeticum,  2005

Trad: Prof. Graţia Lungu Constantineanu

DE CE a avut Arhiepiscopul Ioan o voinţă atât de mare cu privire la Biserica Franceză, mergând practic împotriva oricui, pentru a da Bisericii Franceze propriul ei episcop? Cu cât trecea timpul, a devenit tot mai clar pentru Eugene şi Gleb ceea ce îşi dăduse seama Arhiepiscopul Ioan cu viziunea sa clarvăzătoare, apocaliptică. Într-una dintre vizitele Arhiepiscopului la magazinul lor de cărţi, Eugene i-a pus o întrebare la care cugetase mult:

– Aproape tuturor popoarelor de pe pământ li se propovăduise Evanghelia. Asta înseamnă că acesta este sfârşitul lumii, cum spun Scripturile?

– Nu, a răspuns Arhiepiscopul. Evanghelia lui Hristos trebuie să fie propovăduită în toate limbile din lume într-un context ortodox. Numai atunci va veni sfârşitul.