Archive for the minune Category

Legătură mistică cu inimile copiilor (2) – Tămăduirea unui copil

Posted in inainte vedere, minune with tags , on Noiembrie 26, 2008 by Petre

„Fericitul Ioan Maximovici, viaţa şi minunile”,

De Pr. Serafim Rose şi Pr. Gherman Podmoşenski

Ed. Sophia, Bucureşti, 2006

Sunt multe povestiri mişcătoare despre cum Fericitul Ioan ştia în chip tainic unde era un copil bolnav şi la orice ceas din zi şi din noapte venea să-1 mângâie şi să-1 vindece. (Vezi uimitoarea poveste a lui George Kalfov de mai jos). La rândul lor, copiii îi răspundeau în mod spontan. El nu îi lua niciodată de sus şi nici nu era pedant cu ei, ci stabilea o legătură directă.

Un lucru şi mai însemnat este faptul că şi după moarte el le-a apărut copiilor şi a stabilit legături tainice cu ei, din lumea cea nevăzută, unde se bucură acum de fericirea veşnică. Iată o scrisoare trimisă de curând de părintele Petru Simovskikh, despre fiul său, Constantin, micul „Kotik”. Ea ilustrează acea legătură duhovnicească deosebită dintre Fericitul Ioan şi sufletele copiilor. Iată ce scriu părintele şi Matuşka sa:

În 1967 am venit din Australia în America, la New York, şi pe drum ne-am oprit în San Francisco, pentru a ne vizita rudele de acolo. Băieţelul nostru, Kotik, nici nu mergea încă pe atunci – avea doar un an şi douăzeci de zile. în ziua când am ajuns în San Francisco eram în sufrageria unchiului nostru, plină de covoare, iar Kotik mergea de-a buşilea peste tot. A ajuns la o măsuţă cu marginea foarte ascuţită, apoi a şovăit şi a căzut cu toată greutatea pe margine, lovindu-se la sprânceana stângă chiar lângă ochi şi tăindu-se până la os. A început să-i curgă sângele şiroaie. Noi ne-am speriat toţi foarte tare şi am început îndată să-i dăm cu doctorie acolo, însă sângerarea nu s-a oprit. Dimineaţa arcada era foarte umflată, rana nu se vindecase, iar ochiul era pe jumătate închis. Arăta groaznic.

Ne-am hotărât să mergem la Catedrala „Bucuria întristaţilor”, la mormântul răposatului Arhiepiscop Ioan. nu-l văzusem niciodată în viaţă, ci numai auzisem foarte multe despre el de la rudele noastre. Fusesem rugaţi de oameni din Australia să slujim un parastas în Cripta sa. Kotik a primit Sfânta împărtăşanie în acea zi. După o scurtă slujbă, săvârşită pentru că era ziua de nume a Mitropolitului Filaret, 1-am pus pe Kotik pe mantia Fericitului Ioan de pe raclă. Imediat Kotik a început să plângă şi să sărute mantia. Plângea atât de amarnic, că aproape nu-l mai puteam linişti; nu mai voia să plece, ţinând strâns de mantie cu mânuţa şi plângând. Când ne-am întors acasă la unchiul nostru şi 1-am culcat pe Kotik, cum se obişnuieşte să doarmă după prânz copiii mici, am observat că umflătura dispăruse şi că sângerarea continuă fusese înlocuită de un firişor subţire de sânge uscat. L-am examinat şi nu am găsit nimic în neregulă: ochiul era cu desăvârşire sănătos. Slavă lui Dumnezeu, prin rugăciunile Dreptului Episcop!

La un timp după aceea, când trăiam în reşedinţa sinodală din New York, Kotik s-a îmbolnăvit de anghina difterică. Am chemat de două ori acasă doctorul, care ne-a dat medicamente şi i-a făcut o injecţie, însă a spus că cel mai bun medicament sunt băile cu abur.

Locuiam într-o singură cameră şi nu aveam baie, nici măcar o chiuvetă. Trebuia să alerg până la cea comună de pe hol. După baie Kotik se simţea mai bine şi respira cu uşurinţă. Anghina aceasta este o boală a gâtului: aici apar nişte cruste mici, care cresc şi tot cresc, sufocându-1 pe copil. Băile de aburi mai înmuiau deci crustele întărite. Insă cam după o jumătate de oră începea iar să se sufoce, în ciuda tuturor încercărilor noastre, Kotik nu avea nici o uşurare.

Din cauza slăbiciunii, în a cincea zi de boală nu mai putea nici măcar să-şi ridice capul. La un moment dat a adormit, apoi s-a trezit deodată şi a cerut să fie ridicat. Ne-a arătat că vrea să meargă în acea parte a camerei unde aveam un castron cu fructe pe masă. Noi ne-am gândit că i se făcuse foame, semn bun, de vreme ce de cinci zile era hrănit numai cu apă îndulcită. Când 1-am dus la fructe, a arătat cu degetul mai departe, spre locul unde aveam un portret al Arhiepiscopului Ioan. L-a luat, şi l-a pus pe cap şi a început să plângă foarte tare. L-am pus în pat cu tot cu portret şi a adormit imediat. I-am povestit aceste lucruri părintelui Nikita, care a telefonat îndată la San Francisco pentru a cere să fie slujit un parastas la racla Fericitului Ioan.

Şi după ziua aceea Kotik a început să se însănătoşească.

Odată, pe când se juca în sufragerie, Kotik a venit deodată în fugă în bucătărie, înspăimântat. Foarte agitat, ne-a povestit, cu cuvintele lui de copil, că Fericitul Ioan tocmai intrase în hol, îi zâmbise şi îl ciocănise cu cârja. I-am arătat o fotografie de-a Episcopului şi ne-a asigurat că el fusese.

Acum locuim la Mănăstirea New Diveievo şi şi aici s-a întâmplat ceva ciudat.

Trezindu-se după somnul de după-amiază, Kotik ne-a spus:

– Fericitul Ioan a venit la mine, m-a binecuvântat şi m-a mângâiat pe cap. Avea o haină albastră (voia să spună rasa) şi mantie, camilafcă şi cârjă şi a vorbit cu mine.

– Ei, şi ce ţi-a spus ? 1-am întrebat noi. Kotik a răspuns:

– Fericitul Ioan mi-a zis să nu spun nimănui.

La nu mai puţin de o jumătate de oră după aceea, a venit prietenul nostru D. S. Kulikovski, care ne-a adus vederi cu Arhiepiscopul Ioan, în care acesta era fotografiat purtând o rasă albastră, camilafcă şi cârjă, numai că nu avea mantie. Am fost uimiţi de o asemenea coincidenţă şi am început să-1 întrebăm pe Kotik cum îl văzuse pe episcop. Kotik ne-a spus că îl văzuse exact ca în fotografie, dar avea şi mantie. I-am spus toate acestea lui D. S. Kulikovski, care a scos atunci un portret mare de-al episcopului şi l-a întrebat:

– Ei, ce ţi-a spus episcopul ? însă Kotik nu a spus nimic. Mai târziu, i-a mărturisit totuşi prietenului nostru:

– Fericitul Ioan mi-a zis să nu spun nimic la nimeni. Atunci ne-am dat seama de ce tăcuse: fiindcă făcea ascultare de Episcop.

Astfel, prin asemenea contacte invizibile, dar neîndoielnice, îl cunoaştem prin experienţă personală pe Fericitul Ioan. Din păcate, nu 1-am întâlnit în timpul vieţii, însă îl venerăm profund şi îl considerăm a fi un sfânt. Eu mă rog lui şi văd că mă aude şi mă ajută.

De fapt, despre el se pot spune multe lucruri minunate, şi de la martori direcţi şi din auzite – este un ocean de povestiri.

În general, trebuie să spunem că Fericitul Ioan este un fel de „cumpănă a apelor”, îndeosebi în vremurile noastre, între oameni. Pot fi observate multe exemple lămurite: cei care îl cinstesc pe Fericitul Ioan se dovedesc a fi oameni dăruiţi şi credincioşi Bisericii lui Hristos, iar cei care nu-l cinstesc ba chiar îl defăimează se descoperă a urmări scopuri mercantile şi a fi plini de trufie. De aceea este o atât de mare mângâiere să vezi că mai există oameni care îl cinstesc pe Fericitul Ioan, şi deci oameni de acelaşi suflet şi minte. Dumnezeu să-i binecuvânteze pe cei care se nevoiesc pentru proslăvirea Fericitului Ioan. Sunt din ce în ce mai puţini cei care, chiar şi în rândul clericilor, îl venerează pe acest mare ascet al zilelor noastre, însă acest lucru nu este surprinzător. La urma urmei, Hristos însuşi a spus: „Dar Fiul Omului, când va veni, va găsi, oare, credinţă pe pământ?”(Luca 18, 8)

Pr. Petru Simovskikh

Brisbane, Queensland

Australia

Ajutor pentru a dobândi educaţie la seminar

Posted in marturii, minune with tags , , on Octombrie 22, 2008 by Petre

Din cartea

„Fericitul Ioan Maximovici, viaţa şi minunile”,

De Pr. Serafim Rose şi Pr. Gherman Podmoşenski

Ed. Sophia, Bucureşti, 2006

Anul trecut, în luna noiembrie, am avut probleme din cauza unei neînţelegeri foarte grave care ar fi putut să mă facă să pierd acreditarea academică, de care aveam nevoie pentru a continua să slujesc poporului lui Dumnezeu ca preot. Până la urmă, după multe întâlniri şi discuţii cu comunitatea şi conducerea academică, totul a ieşit bine.

În această vreme m-am rugat lui Ioan Maximovici şi am făcut un parastas la Cripta sa. Domnul Boris Troian a pus numele meu sub mitra Arhiepiscopului şi m-am putut bucura de o anumită linişte sufletească, deşi treceam printr-o perioadă zbuciumată, în cursul acelei săptămâni s-au limpezit titlurile universitare şi acum mă bucur să slujesc poporului lui Dumnezeu ca preot.

Dumnezeu este proslăvit întru Sfinţii Lui, noi simţind în continuare alături de noi prezenţa rugătoare şi iubitoare a Fericitului Ioan.

Părintele losif

New York

13 septembrie 1978

Curaj înainte-văzător

Posted in inainte vedere, marturii, minune with tags , , on Octombrie 18, 2008 by Petre

Din cartea

„Fericitul Ioan Maximovici, viaţa şi minunile”,

De Pr. Serafim Rose şi Pr. Gherman Podmoşenski

Ed. Sophia, Bucureşti, 2006

Vă trimit două fotografii: una cu Arhiepiscopul Ioan… şi una cu catedrala „Izbăvirea păcătoşilor” din Shanghai. Aceasta este aşezată în Concesiunea franceză şi are trei altare: cele laterale sunt închinate unul Sfântului Inochentie din Irkuţk şi celălalt, Apostolului Simon Zelo-tul. Eu locuiam chiar vizavi.

În anii ’40 a fost un conflict între chinezi şi japonezi. Chinezii au adunat forţe şi au deschis focul, peste teritoriul Concesiunii engleze, asupra cuirasatelor ancorate pe râul Wampoo. Navele erau aproape de ţărm, ascunse după o clădire mare, lungă, cu terasă, care avea treizeci şi şase de apartamente, în mijlocul acestei case era biserica noastră ortodoxă.

Puşcaşii chinezi au tras în această clădire şi au distrus complet toate apartamentele din ea. Prima dată când s-a tras, oamenii care locuiau acolo au fugit din apartamente. Fericitul Ioan a primit vestea că toate apartamentele din dreapta şi din stânga bisericii au fost distruse în întregime. La etajul întâi, unde fusese mai înainte o bucătărie, era un depozit de medicamente.

Un obuz căzuse acolo şi toate recipientele de sticlă şi chiar şi etajerele fuseseră distruse – însă apartamentul în care era biserica era neatins. Pereţii erau întregi, fără nici o crăpătură. Nimeni nu a a dat crezare acestui zvon. însă Arhiepiscopul Ioan a hotărât să meargă să vadă biserica noaptea, când nimeni nu umbla nici măcar pe străzile Concesiunii. Ajungând la un pod peste un canal, a fost oprit de gărzi japoneze. Fiindcă japonezii nu-l înţelegeau, unul dintre ei a fugit să aducă un interpret, care i-a spus episcopului că nu se poate merge pe străzile spre biserică, deoarece infanteria chineză se luptă cu soldaţii din marina japoneză pe toată strada. Se auzeau limpede împuşcăturile. Iar interpretul i-a spus:

– Mergeţi la moarte sigură.

Episcopul însă a cerut un permis scris, ca să meargă acolo chiar şi aşa. Atunci interpretul a alergat înapoi şi i-a adus permisul de la cartierul general.

Fericitul Ioan a înaintat pe strada întunecoasă şi, când a intrat în zona în care se trăgea, împuşcăturile s-au oprit cât a străbătut-o şi au continuat înapoia lui.

A cercetat biserica şi s-a întors în acelaşi fel. Mai târziu a povestit că în toată casa până şi geamurile erau neatinse şi că nici o icoană nu căzuse de unde era. Iar când a străbătut podul, garda japoneză a executat salutul militar, fiindcă erau uluiţi, spunând că Dumnezeu îl dusese până acolo şi înapoi.

Iată cum Arhiepiscopul Ioan a văzut în sufletul unui om şi i-a citit gândurile:

După cum am spus mai înainte, locuiam vizavi de catedrala „Izbăvirea păcătoşilor”, într-o sâmbătă seara la ora şase băteau clopotele de Priveghere şi m-am dus la poarta catedralei. Voiam să mă împărtăşesc Duminică, însă trebuie să spun că nu vorbisem cu nimeni despre acest lucru.

Apropiindu-mă de poartă, 1-am văzut pe Fericitul Ioan venind din partea opusă, întorcându-se, cu siguranţă, dintr-o vizită la Spitalul „Frăţiei ortodoxe”. M-am dus la el să iau binecuvântare. Episcopul m-a întrebat:

– Te împărtăşeşti mâine ?

– Nu, Vlădica ! am răspuns eu.

– Dar de ce ? m-a întrebat.

– De fapt, voiam să mă împărtăşesc, dar am fost în vizită la Basil Ivanovici, care mi-a oferit nişte cotlet.

(Deşi nu era post atunci, eu nu mănânc niciodată carne înainte de Sfânta împărtăşanie.)

– Dar în suflet ce este ?

– Mă căiesc, Vlădica, am răspuns eu

– Atunci ce legătură are carnea ? îţi dau binecuvântare să te împărtăşeşti, mi-a spus el, şi a plecat!

Monahul Nestor Levitin

Syracuse, New York

28 august/10 septembrie 1969

Întoarcerea celui iubit

Posted in minune with tags , , on Octombrie 15, 2008 by Petre

Din cartea

„Fericitul Ioan Maximovici, viaţa şi minunile”,

De Pr. Serafim Rose şi Pr. Gherman Podmoşenski

Ed. Sophia, Bucureşti, 2006

După ce am citit cartea Fericitul Ioan Maximovici (în limba rusă), pe care am cumpărat-o de la Cripta sa, am fost foarte mişcată şi m-am hotărât să mai adaug ceva la ceea ce am scris până acum (vezi mărturia de la paginile 272-276). Iată o altă întâmplare care mi-a fost povestită de o veche clientă a mea, în care am încredere şi pe care o cred. Ea are drept chiriaşă o tânără bună, muncitoare, care a suferit foarte mult… Fata aceasta a cunoscut un bărbat divorţat care avea un fiu din prima căsătorie. S-a îndrăgostit de el şi au început o relaţie, din care s-a născut o fetiţă. Era însărcinată din nou, când bărbatul a făcut o pasiune pentru o altă femeie, lăsând-o pe ea şi pe copil fără nici un sprijin. Biata fată era disperată. S-a dus la Cripta Arhiepiscopului Ioan şi a plâns şi s-a rugat acolo.

Între timp, bunica bărbatului i-a scris acestuia, amintindu-i că mulţi din familia lor muriseră de cancer şi că dacă nu se însoară cu fata şi nu recunoaşte copiii, s-ar putea să fie şi el pedepsit de Domnul cu aceeaşi soartă. Iar el i-a dat ascultare. S-a întors la ea şi a luat-o de soţie. Li s-a născut un băieţel, care a fost botezat, având-o naşă pe clienta mea (proprietăreasa lor). Acum ambii părinţi lucrează şi viaţa lor a intrat pe un făgaş normal, datorită celui care a auzit rugăciunile suferinţei omeneşti atunci când acestea au fost îndreptate către el.

Acestea sunt lucrurile pe care am simţit că trebuie să vi le fac cunoscute. Povestea nu este complicată şi poate este ceva prea obişnuit pentru cei care privesc din afară; dar ce tristeţe năvăleşte asupra unei inimi iubitoare când îşi pierde obiectul dragostei ! Fericitul Ioan a ştiut acest lucru !

Vera C. Terehov

San Francisco, California

15 octombrie 1971

Ocrotitorul călătorilor

Posted in marturii, minune, ocrotire with tags , , on Septembrie 24, 2008 by Petre

Din cartea

„Fericitul Ioan Maximovici, viaţa şi minunile”,

De Pr. Serafim Rose şi Pr. Gherman Podmoşenski

Ed. Sophia, Bucureşti, 2006

Nota editorului: Pentru a-şi îndeplini îndatoririle misionare şi arhipastorale, Arhiepiscopul Ioan călătorea cu avionul atât de des şi pe distanţe atât de mari – acest lucru s-a petrecut ultima dată când rămăşiţele sale pământeşti au fost transportate cu avionul de la Seattle la San Francisco, unde au fost înmormântate -, încât a fost propus drept candidatul logic pentru sfântul ocrotitor al celor care călătoresc prin aer. După cum arată următoarea povestire, el poate fi considerat ocrotitor şi al altor călători. Povestirea a fost scrisă de o rusoaică ce i-a fost apropiată în Shanghai şi mai târziu; adesea ea i-a cerut şi a primit ocrotirea şi ajutorul. Vlădica Ioan obişnuia să îi viziteze familia de fiecare dată când călătorea cu maşina între San Francisco şi Seattle şi i-a botezat soţul şi copiii.

În ziua de Paşti ne întorceam acasă, la Redding. Am plecat din San Francisco după ce ne-am dus la biserică şi după ce i-am salutat pe Arhiepiscopul Antonie şi pe iubitul nostru Vlădica Ioan. Ne grăbeam spre casă, ca să petrecem acea zi sfântă cu mama, care nu putea merge la biserică din cauza bătrâneţii şi a bolii. Erau multe maşini pe drum şi nu aveam chef de vorbă, în afară de schimburi întâmplătoare de impresii cu privire la slujba foarte frumoasă şi la cântări. Soţul meu conducea. Fiica noastră de şapte ani se juca pe bancheta din spate, iar eu stăteam în faţă lângă soţul meu. Dormisem foarte puţin, căci venisem de la catedrală dimineaţa devreme. M-am hotărât să aţipesc puţin şi se pare că am adormit.

Şi apoi am văzut că portiera de lângă mâna mea dreaptă se deschide şi că apare Vlădica Ioan, care ne cheamă la el cu nerăbdare. M-am gândit: ne-a sunat ceasul ! în acelaşi timp prin faţa lui Vlădica a trecut o umbră; părea a fi umbra unui preot. M-am ridicat în capul oaselor şi mi-am spus: „Facă-se voia Ta cea sfântă în toate, Doamne !” Am deschis ochii şi am văzut că din partea stângă – partea unde era soţul meu – se năpustea spre noi un autobuz Volkswagen. Am îngheţat şi m-am gândit: am murit deja sau încă nu ? Intr-un fel eram împăcată la gândul acesta şi nu simţeam panică; şi, mi-e ruşine să recunosc, nici măcar nu m-am gândit să-L rog pe Domnul Dumnezeu să-mi ierte păcatele sau să-I cer ajutorul. Autobuzul a zburat atât de aproape pe lângă noi, încât, cum se spune, dacă ar fi fost un fluture pe roată ar fi avut loc o catastrofă colosală. Uitându-mă la soţul meu am văzut că pălise şi îi tremurau mâinile şi în momentul acela am ştiut că trăim. M-am lăsat la loc pe spate şi I-am mulţumit Domnului că ne-a salvat în chip minunat de la dezastru şi atunci mi-am amintit cum mi se arătase Vlădica.

Citește în continuare

Izbăvire de moarte

Posted in marturii, minune, vindecare with tags , , , on Septembrie 17, 2008 by Petre

Din cartea

„Fericitul Ioan Maximovici, viaţa şi minunile”,

De Pr. Serafim Rose şi Pr. Gherman Podmoşenski

Ed. Sophia, Bucureşti, 2006

În Shanghai s-a petrecut o minune deosebită cu un spaniol, un bărbat din Hailai. Era internat într-un spital franţuzesc care avea drept infirmiere călugăriţe romano-catolice. Starea sa era atât lipsită de nădejde, încât fusese aşezat după un paravan, ca nimeni să nu-l tulbure în ultimele clipe de viaţă. Nu mai avea nici o nădejde de însănătoşire: putea muri oricând.

Deodată, în salonul lui a sunat un clopoţel, o infirmieră-măicuţă s-a dus acolo şi l-a văzut ridicându-se de unul singur şi întor-când-se spre ea cu întrebarea:

Citește în continuare

Redarea sănătăţii mentale

Posted in marturii, minune, rugaciune, vindecare with tags , , on Septembrie 2, 2008 by Petre

Din cartea

„Fericitul Ioan Maximovici, viaţa şi minunile”,

De Pr. Serafim Rose şi Pr. Gherman Podmoşenski

Ed. Sophia, Bucureşti, 2006

Iertaţi-mă că vă răpesc din timp scriind aceste rânduri şi pentru engleza mea nu prea bună, însă doresc să vă împărtăşesc unele lucruri legate de întâlnirile mele cu Fericitul Episcop Ioan. Am fost copleşită de bucurie să aud că nu va mai trece multă vreme până să îi vedem moaştele nestricate. Fă să fie aşa, Doamne !

L-am întâlnit întâia oară când m-a învrednicit Domnul pe mine, păcătoasa, să petrec prima săptămână din Postul Mare în Catedrala din San Francisco, când slujea Fericitul Ioan.

Trebuie să mărturisesc că înţelegeam foarte puţin din ceea ce citea şi din rugăciunile lungi pe care le spunea. Cu toate acestea, în afară de timpul când mergeam la lucru, mi-am petrecut tot Postul Mare fără să ies din Catedrală. Prima săptămână a zburat într-o clipă, într-o asemenea stare extatică eram atunci. Am trăit acelaşi lucru când Fericitul Ioan ne-a vizitat Biserica Acoperământul Maicii Domnului pentru a o târnosi. Nu am vorbit niciodată cu el personal, socotindu-mă nevrednică de a-i ocupa timpul. Nu o să uit niciodată momentele de la înmormântarea sa.

Acum o să vă povestesc două dintre situaţiile în care m-a ascultat, după moartea sa:

Citește în continuare