Archive for the inainte vedere Category

Legătură mistică cu inimile copiilor (2) – Tămăduirea unui copil

Posted in inainte vedere, minune with tags , on Noiembrie 26, 2008 by Petre

„Fericitul Ioan Maximovici, viaţa şi minunile”,

De Pr. Serafim Rose şi Pr. Gherman Podmoşenski

Ed. Sophia, Bucureşti, 2006

Sunt multe povestiri mişcătoare despre cum Fericitul Ioan ştia în chip tainic unde era un copil bolnav şi la orice ceas din zi şi din noapte venea să-1 mângâie şi să-1 vindece. (Vezi uimitoarea poveste a lui George Kalfov de mai jos). La rândul lor, copiii îi răspundeau în mod spontan. El nu îi lua niciodată de sus şi nici nu era pedant cu ei, ci stabilea o legătură directă.

Un lucru şi mai însemnat este faptul că şi după moarte el le-a apărut copiilor şi a stabilit legături tainice cu ei, din lumea cea nevăzută, unde se bucură acum de fericirea veşnică. Iată o scrisoare trimisă de curând de părintele Petru Simovskikh, despre fiul său, Constantin, micul „Kotik”. Ea ilustrează acea legătură duhovnicească deosebită dintre Fericitul Ioan şi sufletele copiilor. Iată ce scriu părintele şi Matuşka sa:

În 1967 am venit din Australia în America, la New York, şi pe drum ne-am oprit în San Francisco, pentru a ne vizita rudele de acolo. Băieţelul nostru, Kotik, nici nu mergea încă pe atunci – avea doar un an şi douăzeci de zile. în ziua când am ajuns în San Francisco eram în sufrageria unchiului nostru, plină de covoare, iar Kotik mergea de-a buşilea peste tot. A ajuns la o măsuţă cu marginea foarte ascuţită, apoi a şovăit şi a căzut cu toată greutatea pe margine, lovindu-se la sprânceana stângă chiar lângă ochi şi tăindu-se până la os. A început să-i curgă sângele şiroaie. Noi ne-am speriat toţi foarte tare şi am început îndată să-i dăm cu doctorie acolo, însă sângerarea nu s-a oprit. Dimineaţa arcada era foarte umflată, rana nu se vindecase, iar ochiul era pe jumătate închis. Arăta groaznic.

Ne-am hotărât să mergem la Catedrala „Bucuria întristaţilor”, la mormântul răposatului Arhiepiscop Ioan. nu-l văzusem niciodată în viaţă, ci numai auzisem foarte multe despre el de la rudele noastre. Fusesem rugaţi de oameni din Australia să slujim un parastas în Cripta sa. Kotik a primit Sfânta împărtăşanie în acea zi. După o scurtă slujbă, săvârşită pentru că era ziua de nume a Mitropolitului Filaret, 1-am pus pe Kotik pe mantia Fericitului Ioan de pe raclă. Imediat Kotik a început să plângă şi să sărute mantia. Plângea atât de amarnic, că aproape nu-l mai puteam linişti; nu mai voia să plece, ţinând strâns de mantie cu mânuţa şi plângând. Când ne-am întors acasă la unchiul nostru şi 1-am culcat pe Kotik, cum se obişnuieşte să doarmă după prânz copiii mici, am observat că umflătura dispăruse şi că sângerarea continuă fusese înlocuită de un firişor subţire de sânge uscat. L-am examinat şi nu am găsit nimic în neregulă: ochiul era cu desăvârşire sănătos. Slavă lui Dumnezeu, prin rugăciunile Dreptului Episcop!

La un timp după aceea, când trăiam în reşedinţa sinodală din New York, Kotik s-a îmbolnăvit de anghina difterică. Am chemat de două ori acasă doctorul, care ne-a dat medicamente şi i-a făcut o injecţie, însă a spus că cel mai bun medicament sunt băile cu abur.

Locuiam într-o singură cameră şi nu aveam baie, nici măcar o chiuvetă. Trebuia să alerg până la cea comună de pe hol. După baie Kotik se simţea mai bine şi respira cu uşurinţă. Anghina aceasta este o boală a gâtului: aici apar nişte cruste mici, care cresc şi tot cresc, sufocându-1 pe copil. Băile de aburi mai înmuiau deci crustele întărite. Insă cam după o jumătate de oră începea iar să se sufoce, în ciuda tuturor încercărilor noastre, Kotik nu avea nici o uşurare.

Din cauza slăbiciunii, în a cincea zi de boală nu mai putea nici măcar să-şi ridice capul. La un moment dat a adormit, apoi s-a trezit deodată şi a cerut să fie ridicat. Ne-a arătat că vrea să meargă în acea parte a camerei unde aveam un castron cu fructe pe masă. Noi ne-am gândit că i se făcuse foame, semn bun, de vreme ce de cinci zile era hrănit numai cu apă îndulcită. Când 1-am dus la fructe, a arătat cu degetul mai departe, spre locul unde aveam un portret al Arhiepiscopului Ioan. L-a luat, şi l-a pus pe cap şi a început să plângă foarte tare. L-am pus în pat cu tot cu portret şi a adormit imediat. I-am povestit aceste lucruri părintelui Nikita, care a telefonat îndată la San Francisco pentru a cere să fie slujit un parastas la racla Fericitului Ioan.

Şi după ziua aceea Kotik a început să se însănătoşească.

Odată, pe când se juca în sufragerie, Kotik a venit deodată în fugă în bucătărie, înspăimântat. Foarte agitat, ne-a povestit, cu cuvintele lui de copil, că Fericitul Ioan tocmai intrase în hol, îi zâmbise şi îl ciocănise cu cârja. I-am arătat o fotografie de-a Episcopului şi ne-a asigurat că el fusese.

Acum locuim la Mănăstirea New Diveievo şi şi aici s-a întâmplat ceva ciudat.

Trezindu-se după somnul de după-amiază, Kotik ne-a spus:

– Fericitul Ioan a venit la mine, m-a binecuvântat şi m-a mângâiat pe cap. Avea o haină albastră (voia să spună rasa) şi mantie, camilafcă şi cârjă şi a vorbit cu mine.

– Ei, şi ce ţi-a spus ? 1-am întrebat noi. Kotik a răspuns:

– Fericitul Ioan mi-a zis să nu spun nimănui.

La nu mai puţin de o jumătate de oră după aceea, a venit prietenul nostru D. S. Kulikovski, care ne-a adus vederi cu Arhiepiscopul Ioan, în care acesta era fotografiat purtând o rasă albastră, camilafcă şi cârjă, numai că nu avea mantie. Am fost uimiţi de o asemenea coincidenţă şi am început să-1 întrebăm pe Kotik cum îl văzuse pe episcop. Kotik ne-a spus că îl văzuse exact ca în fotografie, dar avea şi mantie. I-am spus toate acestea lui D. S. Kulikovski, care a scos atunci un portret mare de-al episcopului şi l-a întrebat:

– Ei, ce ţi-a spus episcopul ? însă Kotik nu a spus nimic. Mai târziu, i-a mărturisit totuşi prietenului nostru:

– Fericitul Ioan mi-a zis să nu spun nimic la nimeni. Atunci ne-am dat seama de ce tăcuse: fiindcă făcea ascultare de Episcop.

Astfel, prin asemenea contacte invizibile, dar neîndoielnice, îl cunoaştem prin experienţă personală pe Fericitul Ioan. Din păcate, nu 1-am întâlnit în timpul vieţii, însă îl venerăm profund şi îl considerăm a fi un sfânt. Eu mă rog lui şi văd că mă aude şi mă ajută.

De fapt, despre el se pot spune multe lucruri minunate, şi de la martori direcţi şi din auzite – este un ocean de povestiri.

În general, trebuie să spunem că Fericitul Ioan este un fel de „cumpănă a apelor”, îndeosebi în vremurile noastre, între oameni. Pot fi observate multe exemple lămurite: cei care îl cinstesc pe Fericitul Ioan se dovedesc a fi oameni dăruiţi şi credincioşi Bisericii lui Hristos, iar cei care nu-l cinstesc ba chiar îl defăimează se descoperă a urmări scopuri mercantile şi a fi plini de trufie. De aceea este o atât de mare mângâiere să vezi că mai există oameni care îl cinstesc pe Fericitul Ioan, şi deci oameni de acelaşi suflet şi minte. Dumnezeu să-i binecuvânteze pe cei care se nevoiesc pentru proslăvirea Fericitului Ioan. Sunt din ce în ce mai puţini cei care, chiar şi în rândul clericilor, îl venerează pe acest mare ascet al zilelor noastre, însă acest lucru nu este surprinzător. La urma urmei, Hristos însuşi a spus: „Dar Fiul Omului, când va veni, va găsi, oare, credinţă pe pământ?”(Luca 18, 8)

Pr. Petru Simovskikh

Brisbane, Queensland

Australia

Anunțuri

Curaj înainte-văzător

Posted in inainte vedere, marturii, minune with tags , , on Octombrie 18, 2008 by Petre

Din cartea

„Fericitul Ioan Maximovici, viaţa şi minunile”,

De Pr. Serafim Rose şi Pr. Gherman Podmoşenski

Ed. Sophia, Bucureşti, 2006

Vă trimit două fotografii: una cu Arhiepiscopul Ioan… şi una cu catedrala „Izbăvirea păcătoşilor” din Shanghai. Aceasta este aşezată în Concesiunea franceză şi are trei altare: cele laterale sunt închinate unul Sfântului Inochentie din Irkuţk şi celălalt, Apostolului Simon Zelo-tul. Eu locuiam chiar vizavi.

În anii ’40 a fost un conflict între chinezi şi japonezi. Chinezii au adunat forţe şi au deschis focul, peste teritoriul Concesiunii engleze, asupra cuirasatelor ancorate pe râul Wampoo. Navele erau aproape de ţărm, ascunse după o clădire mare, lungă, cu terasă, care avea treizeci şi şase de apartamente, în mijlocul acestei case era biserica noastră ortodoxă.

Puşcaşii chinezi au tras în această clădire şi au distrus complet toate apartamentele din ea. Prima dată când s-a tras, oamenii care locuiau acolo au fugit din apartamente. Fericitul Ioan a primit vestea că toate apartamentele din dreapta şi din stânga bisericii au fost distruse în întregime. La etajul întâi, unde fusese mai înainte o bucătărie, era un depozit de medicamente.

Un obuz căzuse acolo şi toate recipientele de sticlă şi chiar şi etajerele fuseseră distruse – însă apartamentul în care era biserica era neatins. Pereţii erau întregi, fără nici o crăpătură. Nimeni nu a a dat crezare acestui zvon. însă Arhiepiscopul Ioan a hotărât să meargă să vadă biserica noaptea, când nimeni nu umbla nici măcar pe străzile Concesiunii. Ajungând la un pod peste un canal, a fost oprit de gărzi japoneze. Fiindcă japonezii nu-l înţelegeau, unul dintre ei a fugit să aducă un interpret, care i-a spus episcopului că nu se poate merge pe străzile spre biserică, deoarece infanteria chineză se luptă cu soldaţii din marina japoneză pe toată strada. Se auzeau limpede împuşcăturile. Iar interpretul i-a spus:

– Mergeţi la moarte sigură.

Episcopul însă a cerut un permis scris, ca să meargă acolo chiar şi aşa. Atunci interpretul a alergat înapoi şi i-a adus permisul de la cartierul general.

Fericitul Ioan a înaintat pe strada întunecoasă şi, când a intrat în zona în care se trăgea, împuşcăturile s-au oprit cât a străbătut-o şi au continuat înapoia lui.

A cercetat biserica şi s-a întors în acelaşi fel. Mai târziu a povestit că în toată casa până şi geamurile erau neatinse şi că nici o icoană nu căzuse de unde era. Iar când a străbătut podul, garda japoneză a executat salutul militar, fiindcă erau uluiţi, spunând că Dumnezeu îl dusese până acolo şi înapoi.

Iată cum Arhiepiscopul Ioan a văzut în sufletul unui om şi i-a citit gândurile:

După cum am spus mai înainte, locuiam vizavi de catedrala „Izbăvirea păcătoşilor”, într-o sâmbătă seara la ora şase băteau clopotele de Priveghere şi m-am dus la poarta catedralei. Voiam să mă împărtăşesc Duminică, însă trebuie să spun că nu vorbisem cu nimeni despre acest lucru.

Apropiindu-mă de poartă, 1-am văzut pe Fericitul Ioan venind din partea opusă, întorcându-se, cu siguranţă, dintr-o vizită la Spitalul „Frăţiei ortodoxe”. M-am dus la el să iau binecuvântare. Episcopul m-a întrebat:

– Te împărtăşeşti mâine ?

– Nu, Vlădica ! am răspuns eu.

– Dar de ce ? m-a întrebat.

– De fapt, voiam să mă împărtăşesc, dar am fost în vizită la Basil Ivanovici, care mi-a oferit nişte cotlet.

(Deşi nu era post atunci, eu nu mănânc niciodată carne înainte de Sfânta împărtăşanie.)

– Dar în suflet ce este ?

– Mă căiesc, Vlădica, am răspuns eu

– Atunci ce legătură are carnea ? îţi dau binecuvântare să te împărtăşeşti, mi-a spus el, şi a plecat!

Monahul Nestor Levitin

Syracuse, New York

28 august/10 septembrie 1969

Tămăduire de astm

Posted in inainte vedere, marturii, vindecare with tags , , on August 18, 2008 by Petre

Din cartea

„Fericitul Ioan Maximovici, viaţa şi minunile”,

De Pr. Serafim Rose şi Pr. Gherman Podmoşenski

Ed. Sophia, Bucureşti, 2006

Printre miile de oameni care 1-au cunoscut şi 1-au iubit pe Arhiepiscopul Ioan se număra şi familia lui Boris Troian, care i-a fost foarte apropiată încă din anii 1930, din Shanghai. Această familie a trăit în tabăra de refugiaţi din Filipine înainte de a veni în cele din urmă în Statele Unite. Pe cel mai mare dintre băieţii familiei îl ştia Vlădica de când se născuse. Prin anumite împrejurări, familia a fost despărţită de Vlădica pentru câţiva ani.

Băiatul de unsprezece ani a început să aibă crize violente de astm cam de prin 1952. A fost dat în îngrijirea unui medic şi au stabilit ca acesta să poată fi chemat imediat, ziua sau noaptea, când băiatul, Vitali T., avea o criză de astm. Familia locuia în San Francisco cam de trei ani când Vlădica Ioan a venit să-şi viziteze foştii enoriaşi, după o şedinţă a Sinodului din New York. Când familia a aflat de venirea sa, au mers îndată la biserica Sfântul Tihon ca să-1 vadă.

Când Vlădica a sosit şi a ieşit din maşină, oamenii s-au îmbulzit să-1 întâmpine pe iubitul lor Arhiepiscop. El i-a salutat pe toţi, pe mulţi dintre ei nemaivăzându-i de mulţi ani. Familia Troian nu îl mai văzuse cam de trei ani. El i-a întrebat ce mai era nou pe la ei; i-au răspuns că totul este bine, în afară de astmul băiatului. Vlădica a părut uimit aflând acest lucru. L-a înşfăcat de păr pe băiat, cu unul dintre bine-cunoscutele sale gesturi de tandreţe către băieţii care îi slujeau în Biserică, şi a spus foarte tăios:

– Nu a avut niciodată astm şi nici nu o să aibă vreodată !

Şi, uitându-se la băiat, a adăugat:

– Nu-i aşa ?

Iar băiatul a răspuns:

– Aşa e.

Din momentul acela până în prezent, băiatul nu a mai avut astm.

Citeţul Laurence Campbell

San Francisco, California

ianuarie 1974

Fericitul Ioan în Franţa – (29) Îndepărtarea unui neg

Posted in inainte vedere, marturii, viata Sf. Ioan Maximovici, vindecare with tags , on Iunie 26, 2008 by Petre


„Fericitul Ioan Maximovici. Viaţa şi Minunile”,

Editura Sophia,

Bucureşti, 2006


Iată încă un caz deosebit. Helen Pavlova, pe când era încă domnişoară, ţinea mult la Fericitul Ioan. Odată, pe când acesta trăia, Helen a venit la mine, spunându-mi:


– Tanti Zina, am un neg pe călcâi de care nu pot scăpa decât cu operaţie. Dar mi-e frică să mă operez. Iar mâine trebuie să mă duc la spital pentru acest lucru. Totul este aranjat, dar nu vreau să merg, pentru că mi-e frică.


– De ce nu 1-ai rugat pe Fericitul Ioan să se roage pentru tine, şi atunci te-ai fi dus liniştită să te operezi ? am întrebat-o eu.
Citește în continuare

Fericitul Ioan în Franţa – (21) Ultimul rămas-bun

Posted in dragoste, inainte vedere, marturii with tags , on Iunie 18, 2008 by Petre


„Fericitul Ioan Maximovici. Viaţa şi Minunile”,

Editura Sophia,

Bucureşti, 2006


În ziua plecării sale, Fericitul Ioan a fost la noi la biserică pentru a-şi lua rămas-bun pentru ultima oară. Nu mai era nimeni în afară de el şi de mine. Am mers jos, la parter. Am făcut cafea. A băut puţină şi apoi, înainte de a urca, s-a uitat de jur împrejur şi a spus:


– Primul lucru care ar trebui făcut este să aranjaţi aici, să-i adunaţi pe tineri, să întemeiaţi o Frăţie şi să ţineţi conferinţe şi întruniri aici.


Apoi am urcat la biserică. Fericitul Ioan a intrat în altar, a deschis uşile împărăteşti şi s-a rugat mult timp în faţa Sfintei Mese. Apoi a ieşit prin uşile împărăteşti, şi-a îndreptat privirea către mine şi cu gesturi criptice şi-a luat cârja episcopală de lângă icoana Mântuitorului. Cu aceleaşi gesturi, privind drept spre mine, a aşezat-o la icoana Preasfintei Născătoare de Dumnezeu de pe iconostas. Apoi s-a întors în altar şi iar s-a rugat îndelung. Ce însemnau oare toate acestea, m-am întrebat eu, pentru că fără îndoială era ceva simbolic. Poate voia să spună că aici trebuie să fie o mănăstire de maici? Apoi a ieşit iar din altar, a luat cârja, a pus-o departe în colţ şi a fixat-o acolo cu o bucăţică de sârmă. Acolo a rămas până în ziua de astăzi. Apoi a închis uşile împărăteşti, a ieşit din altar şi, stând în mijlocul bisericii, se tot uita împrejur, spunând:
Citește în continuare

Fericitul Ioan în Franţa – (20) Cadoul de ziua numelui

Posted in dragoste, inainte vedere, marturii, viata Sf. Ioan Maximovici with tags , on Iunie 17, 2008 by Petre


„Fericitul Ioan Maximovici. Viaţa şi Minunile”,

Editura Sophia,

Bucureşti, 2006


Fericitul Ioan urma să plece în curând în America. A trebuit să-l însoţesc undeva. Eram pe o străduţă îngustă, pe care mergeam de obicei când stăteam în Paris. (Acum umblu mereu pe această stradă strâmtă şi dragă.). Cum mergeam noi, s-a oprit deodată şi mi-a spus:


– Zina, vreau să-ţi spun ceva.


De fapt, în acel moment eu mă gândeam ce norocoasă eram că reuşisem să strâng 100 de franci şi să pot cumpăra fără greutate toate lucrurile necesare pentru venirea sa  (întotdeauna am vrut să fac eu totul. Ştiu că asta înseamnă egoism). Şi apoi a continuat:


– Curând va fi ziua ta onomastică şi, de vreme ce nu o să te pot felicita personal, vreau să-ţi dau acum asta.


Şi mi-a dat nişte bancnote, care s-au dovedit a fi exact banii pe care îi cheltuisem pentru el – 100 de franci! M-am gândit îndată că probabil mi-a citit gândurile şi a crezut că îmi părea rău după banii pe care îi cheltuisem pentru el. Am vrut să i-i dau înapoi, dar mi s-a părut mai bine să n-o fac, căci 1-aş fi rănit pe dragul de el. Aşa că am primit banii cu recunoştinţă.

Fericitul Ioan în Franţa – (15) Icoana din Kazan

Posted in dragoste, inainte vedere, ocrotire with tags , on Iunie 9, 2008 by Petre


„Fericitul Ioan Maximovici. Viaţa şi Minunile”,

Editura Sophia,

Bucureşti, 2006


Atunci când Fericitul Ioan a venit la Paris pentru prima dată după plecarea sa la San Francisco, a stat, bineînţeles, în chilioara sa de la biserica noastră. Pe atunci părintele Mitrofan mai era cu noi. Seara Fericitul Ioan m-a rugat să urc în chilia sa şi să-i dau ceva jos.


Intrând în chilie am văzut un ziar pe masă, cu fotografia Icoanei din Kazan a Maicii Domnului. Cu ceva vreme în urmă, cu mult înainte de a-1 cunoaşte pe Arhiepiscopul Ioan, citisem cu mama în ziare că un colecţionar de antichităţi din Anglia avea o icoană rusească veche şi oamenii credeau că este Icoana originală din Kazan. Avea o ferecătură foarte scumpă şi bineînţeles că ar fi costat foarte mult dacă cineva ar fi vrut să o cumpere pentru Biserica Rusă, ca apoi să o poată înapoia pământului natal. Această istorie mă preocupa şi voisem dintotdeauna să ştiu dacă era sau nu icoana originală făcătoare de minuni.
Citește în continuare