Cinstirea Maicii Domnului in Traditia Ortodoxa – Introducere

CINSTIREA MAICII DOMNULUI ÎN TRADIŢIA ORTODOXA

Sf. loan Maximovici

Trad.: Cristian Maxim

După: „The Ortodox Veneration of the Mother of God„

tradusă din limba rusă de Părintele Serafim Rose

Introducere – Teologia ortodoxă a Arhiep. Ioan Maximovici

Părintele Serafim Rose

Cu câţiva ani în urmă stareţa unei mănăstiri a Bisericii Ruse din diaspora, o femeie cu o viaţă cucernică, a rostit un cuvânt de învăţătură în biserica aşezământului, cu ocazia praznicului de hram al Adormirii Maicii Domnului. Ea îi îndupleca cu lacrimi în ochi pe surorile şi închinătorii adunaţi la praznic să primească în întregime şi fără rezerve învăţătura transmisă de Sfânta Biserică, pe care aceasta a păstrat-o cu atâta grijă timp de veacuri la rând şi să nu hotărâm noi singuri ceea ce este „important” şi ceea ce este „secundar” pentru noi; căci, socotindu-ne mai înţelepţi decât Sfânta Tradiţie, am putea să o pierdem de tot. Astfel, când Biserica ne aduce la cunoştinţă prin cântările ei şi prin sfintele icoane că sfinţii apostoli s-au adunat în chip minunat din toate colţurile lumii ca să asiste la Adormirea şi înmormântarea Maicii Domnului, noi, fiind creştini ortodocşi, nu suntem liberi să tăgăduim sau să răstălmăcim acest fapt, ci trebuie să credem predaniei Bisericii, cu simplitate şi cu inimă curată.

Un tânăr american trecut la Ortodoxie, care a învăţat limba rusă, a asistat la acest cuvânt de învăţătură. Privind icoanele pictate în stil tradiţional, în care apostolii erau zugrăviţi pe nori care îi aduceau la Adormirea Maicii Domnului, el tocmai îşi punea această problemă. Se punea întrebarea dacă trebuie, într-adevăr, să înţelegem aceasta ca pe un eveniment miraculos sau este doar o tâlcuire poetică a adunării tuturor apostolilor la acest eveniment sau, poate, este doar un fel de originală imagine idealizată a unui eveniment, care nici nu a avut loc. (Astfel sunt, într-adevăr, problemele care îi preocupă de unii dintre „teologii ortodocşi” contemporani.) Cuvintele dreptei egumene l-au zguduit profund pe tânărul neofit american şi el a înţeles clar că există ceva mai adânc în înţelegerea şi în simţirea Ortodoxiei decât ceea ce ne dezvăluie mintea şi simţurile noastre. În acea clipă, Tradiţia ortodoxă i se transmitea nu prin cărţi, ci printr-un vas viu, plin de această învăţătură şi de Sfânta Tradiţie, şi trebuia să le primească nu numai cu mintea sau cu simţurile ci, mai întâi de toate, cu inima, care începea, în acest fel, să se pătrundă mai adânc de Ortodoxie. Ulterior, tânărul neofit a făcut cunoştinţă, prin cărţi şi personal, cu mulţi creştini ortodocşi instruiţi teologic. Este vorba de teologii noştri contemporani, care au studiat în instituţii de învăţământ ortodoxe şi au devenit „specialişti în teologie”. De obicei, ei tâlcuiau cu plăcere ce e ortodox şi ce e heterodox, ce e important şi ce e secundar în Ortodoxie, şi unii dintre ei se mândreau cu „conservatorismul” sau „tradiţionalismul” lor în problemele credinţei. Dar la nici unul dintre ei nu se simţea autoritatea acelei stareţe simple care îi vorbise inimii lui, în pofida „neinstruirii ei teologice”. Şi inima acestui neofit, care abia începea o viaţă ortodoxă conştientă, era însetată să înţeleagă cum trebuie să creadă, ceea ce însemna şi pe cine să creadă. Prea era întru totul un om al timpurilor noastre şi cu o educaţie modernă ca să poată pur şi simplu să se debaraseze de raţionamentele sale proprii şi să creadă orbeşte tot ce i se spune; dar este absolut evident că Ortodoxia nici nu cere aşa ceva: înseşi operele Sfinţilor Părinţi sunt o mărturie vie a strădaniilor minţii omeneşti, luminate de harul lui Dumnezeu. Dar, de asemeni, este evident şi un anumit neajuns al „teologilor” contemporani, care, în pofida întregii „logici”, coerenţe şi predici şi îndrumări duhovniceşti cunoaşteri a textelor patristice care-i caracterizează, nu au putut transmite duhul, caracterul şi farmecul Ortodoxiei, aşa cum a putut simpla şi neînvăţata stareţă.

Căutările neofitului nostru, căutările unui contact cu Predania ortodoxă vie şi adevărată s-au încheiat o dată cu întâlnirea arhiepiscopului Ioan (Maximovici). În acesta el găsi teologul cultivat al şcolii „vechi”, care, în acelaşi timp, era foarte bine pus la punct în privinţa criticii acestui tip de teologie din gândirea teologică contemporană şi care, cu mintea sa pătrunzătoare, putea desluşi adevărul acolo unde acesta putea fi pus la îndoială. Dar mai era în el ceva ce le lipsea tuturor „înţelepţilor” teologi ai veacului nostru: simplitatea şi evlavia acelei stareţe care zguduise atât de profund inima căutătorului de Dumnezeu. Vlădica Ioan i-a cucerit mintea şi inima nu pentru că era „fără de păcat” – în Biserica lui Hristos nu există aşa ceva -, ci pentru că a văzut în acest episcop pilda Ortodoxiei, pe adevăratul teolog a cărui teologie era urmarea unei vieţi drepte şi adânc înrădăcinate în Sfânta Tradiţie a Bisericii Ortodoxe… Şi tânărul nostru neofit descoperi că, în pofida minţii lui agere şi a gândirii critice, cuvintele vlădicăi Ioan se puneau mult mai des în acord cu cuvintele simplei egumene, decât cu cuvintele celor mai erudiţi teologi contemporani.

Scrierile teologice ale Arhiepiscopului Ioan nu aparţin nici unei „şcoli” teologice şi nu lasă să se întrevadă nici o „influenţă” a vreunui teolog. Este adevărat că Arhiepiscopul Ioan a fost îndemnat să teologhisească aşa după cum, mai întâi a fost îndemnat să primească tunderea în monahism şi hirotonia, de către ilustrul său învăţător Mitropolitul Antonie Hrapoviţki. Şi este de asemenea adevărat că ucenicul a urmat întru totul deviza învăţătorului şi anume „întoarcerea la Sfinţii Părinţi” şi la o teologie mai puţin academică şi mai degrabă legată de viaţa duhovnicească. Dar scrierile teologice ale Mitropolitului Antonie sunt destul de diferite ca ton, scop şi conţinut: explicaţia este că, având foarte multe legături cu teologia academică şi cu intelectualitatea contemporană, multe din lucrările sale sunt consacrate argumentelor pe înţelesul acelor elemente ale societăţii în care trăia. Pe de altă parte, scrierile Arhiepiscopului Ioan sunt total lipsite de acest simţ apologetic. El nu vrea să dovedească ceva; pur şi simplu prezintă învăţătura ortodoxă. Iar când trebuie să respingă false doctrine, cum o face de pildă în două articole foarte lungi despre sofiologia lui Bulgakov, cuvintele lui sunt convingătoare nu prin puterea logicii argumentelor, ci mai degrabă prin cea a învăţăturii Sfinţilor Părinţi, înfăţişată în contextul original. Arhiepiscopul Ioan nu se adresează lumii academice ori celei intelectuale, ci conştiinţei ortodoxe. Şi nu vorbeşte despre „întoarcerea la Sfinţii Părinţi”, deoarece nu face altceva decât să aştearnă pe hârtie Tradiţia Patristică, aşa cum a fost ea păstrată, fără nici o încercare de a o apăra.

Izvoarele din care se adapă teologia Arhiepiscopului Ioan sunt relativ puţine: Sfânta Scriptură, Sfinţii Părinţi (mai ales cei din secolele al IV-lea şi al V-lea) şi, în mod deosebit slujbele Bisericii Ortodoxe. Acestea din urmă, rar folosite de teologii contemporani într-o asemenea măsură ne dau cheia abordării practice, total neacademice a teologiei de către Arhiepiscopul Ioan. Este limpede că a fost pe de-a-ntregul cufundat în slujbele bisericeşti şi că inspiraţia sa teologică vine de-a dreptul de la acest izvor care-l umplea nu doar câteva ore rezervate teologhisirii, ci fiind prezent zi de zi, la fiecare dumnezeiască slujbă. Trăia teologia ca parte integrantă a vieţii sale de zi cu zi, acest lucru însemnând, fară îndoială cu mult mai mult decât studiile sale care de fapt i-au dat diploma de teolog.

Este de înţeles, aşadar că nimeni nu va găsi la Arhiepiscopul Ioan nici un fel de „sistem teologic”. Dar nici nu a fost împotriva scrierilor de mare amploare de „teologie sistematică”, scrieri care erau frecvente în Rusia secolului trecut, chiar recurgând la ele în lucrarea sa misionară (aşa cum, în general marii ierarhi din secolul trecut şi chiar din secolul nostru, atât în Rusia cât şi în Grecia au găsit în aceste catehisme un sprijin important în lucrarea de răspândire a credinţei Ortodoxe printre oameni). în această privinţă s-a situat deasupra tuturor curentelor care circulau printre profesorii şi studenţii teologi, atât în trecut cât şi în timpurile de acum şi care sunt puţin prea legate de felul cum trebuie prezentată teologia Ortodoxă. A arătat acelaşi respect atât faţă de Mitropolitul Antonie Hrapoviţki, cel care a dat dovadă de o puternică atitudine „anti-apuseană”, cât şi faţă de Mitropolitul Petru Movilă, cu a sa aşa-zis excesivă „influenţă apuseană”. Dacă neajunsurile unuia sau altuia dintre aceşti mari ierarhi şi apărători ai Ortodoxiei i-ar fi fost prezentate, ar fi făcut un gest dezaprobator şi răspunsul ar fi fost: „nesemnificativ” -, deoarece întotdeauna, mai întâi de toate avea în vedere tradiţia patristică pe care aceşti ierarhi, în ciuda greşelilor făcute au respectat-o întru totul. Din acest punct de vedere, tinerii teologi din zilele noastre care abordează teologia Ortodoxă într-o manieră de multe ori mult prea teoretică, prea polemică şi partizană ar avea multe de învăţat.

Şi „categoriile” teologice ale celor mai importanţi învăţaţi erau, de asemenea „nesemnificative” pentru Arhiepiscopul Ioan. Sau, mai bine spus erau importante doar în măsura în care comunicau adevăratul lor înţeles şi nu deveneau pur şi simplu un lucru de învăţat pe dinafară. O întâmplare petrecută în timpul şederii sale în Shanghai ne arată libertatea teologiei sale: o dată, în timp ce asista la examinarea orală a elevilor din ultima clasă a şcolii catehetice ce funcţiona pe lângă catedrala arhiepiscopală a întrerupt răspunsul corect dat de unul dintre copii care „recita” şirul Proorocilor mici din Vechiul Testament, cu o afirmaţie bruscă şi categorică: „Nu există Prooroci micit Preotul-profesor a fost, se înţelege ofensat de această aparentă desconsiderare a competenţei sale. Probabil elevii de atunci îşi amintesc până astăzi de acea ciudată nesocotire a „categoriilor” din catehism şi poate, puţini dintre ei au înţeles ceea ce Arhiepiscopul Ioan încercase de fapt să spună prin afirmaţia sa. Pentru Dumnezeu nu există „Prooroci mici” sau „Prooroci mari”. Pentru El toţi sunt la fel de însemnaţi şi acest lucru are o mai mare importanţă decât toate categoriile sub care i-am cunoaşte noi, oricât de bine întemeiate ar fi ele. în scrierile, dar şi în predicile sale, Arhiepiscopul Ioan surprinde adeseori prin turnura pe care o dă discursului său, descoperind aspecte cu totul şi cu totul neaşteptate sau înţelesuri mult mai adânci ale subiectelor aflate în discuţie. Este limpede că pentru el teologia nu este o simplă ştiinţă omenească, pământească, a cărei bogăţie poate fi secătuită prin interpretările noastre raţionale sau în care putem deveni „experţi”, mulţumiţi de atotştiinţa noastră -, ci mai degrabă ceva ce ne îndreaptă înspre Cer, ceva ce ar trebui să ne ridice mintea la Dumnezeu şi la lucrurile nepământeşti, ce nu pot fi cuprinse în logica omenească.

Un important istoric rus, N. Talberg este de părere că Arhiepiscopul Ioan ar trebui privit mai întâi de toate ca „un nebun pentru Hristos care şi-a păstrat această stare şi în scaunul episcopal”, sub acest aspect comparându-1 cu Sfântul Grigorie Teologul, care, de asemenea ieşea din tiparele obişnuite pentru demnitatea episcopală. Această „nebunie” (după standardele lumeşti) este ceea ce caracterizează scrierile teologice atât ale Sfântului Grigorie, cât şi ale Arhiepiscopului Ioan: în primul rând dau dovadă de o anumită detaşare de părerea lumii, de ceea ce „cu toţii cred”, astfel neînscriindu-se în nici un „curent de opinie” sau în nici o „şcoală”; în al doilea rând, abordând problemele teologice dintr-un punct de vedere mult mai înalt şi total neacademic se sustrag dispoziţiei belicoase şi disputelor meschine; iar în al treilea rând, prospeţimea şi supleţea gândirii fac din scrierile lor, înainte de toate o sursă de inspiraţie şi adâncă înţelegere a Revelaţiei dumnezeieşti.

Cu siguranţă, mulţi vor fi impresionaţi de extraordinara simplitate a scrierilor Arhiepiscopului Ioan. Este vădit faptul că el primeşte Tradiţia Ortodoxă sincer şi în întregime, iar nu având o atitudine duplicitara, cum ar face cineva care ar accepta Tradiţia, dar care ar rămâne în continuare un rafinat modernist. A fost conştient de „criticile” moderniste aduse Ortodoxiei şi, dacă ar fi fost întrebat şi-ar fi susţinut cu tărie argumentele, combătând aceste critici. Studiase în amănunţime problema „influenţei apusene” din ultimele secole asupra Ortodoxiei, având un foarte ascuţit discernământ, deosebind cu grijă între ceea ce trebuie respins (ca fiind străin duhului Ortodoxiei), ceea ce trebuie combătut, dar fără a deveni pricină de tulburare şi ceea ce poate fi acceptat ca îndemn spre evlavia şi adevărata viaţă ortodoxă (element ce scoate la iveală lipsa de idei preconcepute a Arhiepiscopului Ioan, precum şi modul lui de a privi totul prin prisma Ortodoxiei). Dar, în ciuda tuturor cunoştinţelor sale şi a spiritului său critic a continuat să primească cu simplitate Tradiţia Ortodoxă, aşa cum Biserica a păstrat-o până în zilele noastre. Majoritatea teologilor ortodocşi din timpurile noastre, chiar dacă au reuşit să scape efectelor dezastruoase ale mentalităţii protestante totuşi privesc Tradiţia Ortodoxă prin prisma mediului academic în care se simt acasă. Dar Arhiepiscopul Ioan era „acasă” mai întâi de toate la slujbele bisericeşti la care petrecea mult timp, în fiecare zi; astfel, orice urmă de raţionalism prezenta chiar şi la cel mai desăvârşit teolog academician, devenise cu desăvârşire absentă în gândirea sa. în scrierile sale nu sunt „probleme”. Numeroasele sale note de subsol sunt doar pentru a informa cititorul unde poate găsi respectiva învăţătură în Tradiţia bisericească. Din acest punct de vedere este cu desăvârşire în „duhul Părinţilor” şi ni se arată ca unul dintre ei venit în mijlocul nostru, iar nu ca un simplu comentator al unei teologii de mult apuse.

Scrierile Arhiepiscopului Ioan, tipărite în diverse periodice bisericeşti timp de peste patruzeci de ani nu au fost încă puse ia un loc. Cele ce se găsesc în prezent la Mănăstirea Sfântului Gherman de Alaska ar umple un volum de ceva mai mult de 200 de pagini. Cele mai lungi scrieri aparţin în cea mai mare parte primilor ani petrecuţi ca ieromonah în Iugoslavia, unde deja se făcuse remarcat printre teologi. Dar cea mai mare valoare o au două articole pe tema sofiologiei lui Bulgakov, unul dintre ele demonstrând fără drept de apel, într-o manieră extrem obiectivă totala incompetenţă a lui Bulgakov ca patrolog, iar celălalt având o şi mai mare valoare ca prezentare a învăţăturii Sfinţilor Părinţi despre Dumnezeiasca înţelepciune. Printre ultimele sale scrieri ar trebui menţionat un articol despre iconografia ortodoxă (unde, întâmplător se dovedeşte mult mai documentat decât învăţătorul său, Mitropolitul Antonie în ceea ce priveşte problema „influenţei apusene” în stilul iconografic), seria de predici, intitulată Trei Praznice Evanghelice m care descoperă înţelesurile mai adânci ale sărbătorilor bisericeşti „mai puţin importante”, articolul Biserica: Trupul lui Hristos. Aceste scurte articole şi predici sunt, în cel mai înalt sens al cuvântului teologice. Una dintre predici începe cu un „Imn lui Dumnezeu” al Sfântului Grigorie Teologul si continuă pe acelaşi ton înalt cu o usturătoare acuză adusă nelegiuirilor din timpurile noastre. O alta, ţinută în Vinerea Patimilor a anului 1936 este o mişcătoare cuvântare despre Hristos zăcând în mormânt, într-un duh demn de acelaşi Sfânt Părinte.

începem această serie de traduceri cu clasica expunere a Arhiepiscopului Ioan despre cinstirea Maicii Domnului în învăţătura ortodoxă şi despre cele mai importante greşeli care au pus Ia îndoială cinstirea Maicii Domnului. Cel mai însemnat capitol din această lucrare este acela care conţine respingerea lămurită şi fără de tăgadă a dogmei latine a Imaculatei Concepţii.