La început a fost Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul

Sf. Ioan Maximovici

Predici şi Îndrumări Duhovniceşti

Ed. Sophia, Bucureşti, 2006

La Liturghie, în ziua Sfintei Invieri se citeşte începutul Evangheliei lui Ioan despre Cuvântul cel dumnezeiesc. Când totul se umple de lumina învierii lui Hristos şi cerurile se unesc cu pământul în proslăvirea Biruitorului morţii, Evanghelia ne vesteşte Cine este El: „La început era Cuvântul”. Despre Cuvânt s-a vorbit încă din Vechiul Testament: „Cu cuvântul Domnului cerurile s-au întărit şi cu duhul gurii Lui toată puterea lor” (Ps. 32, 6), „Trimis-a Cuvântul Său şi i-a vindecat pe ei” (Ps. 106, 20). Deosebit de viu şi de grăitor se vorbeşte despre puterea lucrării Cuvântului lui Dumnezeu în Cartea înţelepciunii lui Solomon. Dar oamenii Vechiului Testament subînţelegeau prin Cuvântul lui Dumnezeu doar manifestarea voinţei şi a lucrării lui Dumnezeu. Iar acum Ioan binevesteşte despre Cuvântul lui Dumnezeu că este însuşi Fiul lui Dumnezeu Cel Unul-Născut, a doua Persoană a Sfintei Treimi. De ce Fiul lui Dumnezeu este numit şi Cuvântul? Deoarece prin El Tatăl îşi exprimă voinţa. Cuvântul lui Dumnezeu nu este asemeni cuvântului omenesc. Omul îşi exprimă prin cuvânt gândurile şi dorinţele sale. Dar cuvântul rostit de om se stinge şi dispare. Dorinţa exprimată de el uneori se împlineşte, dar adesea rămâne neîmplinită. Cuvântul lui Dumnezeu este veşnic şi atotputernic. El este mereu la Dumnezeu.

Cuvântul omului este o putere care îl ajută. Cuvântul lui Dumnezeu este a doua Persoană a Sfintei Treimi. El însuşi este Dumnezeu. Dumnezeu-Cuvântul este Fiul lui Dumnezeu şi îl iubeşte pe Tatăl şi face totul de bunăvoie după voia Lui. Mai precis, Ei au o singură voinţă. Dumnezeu-Tatăl îl iubeşte pe Fiul Său şi face totul prin El. Nimic nu a făcut Tatăl fără Fiul. „Toate prin El s-au făcut”- toate prin El au început să fie şi fără El nimic nu a început să fie, din toate câte sunt: „Toate prin El s-au făcut; şi fără El nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut” (In. l, 3) – aşa cum spune despre aceasta al doilea articol al Simbolului de credinţă. Când în Cartea Facerii se spune că atunci „a zis Dumnezeu: Să fie lumină!” şi „a zis Dumnezeu: să fie o tărie”, înseamnă că Dumnezeu-Tatăl a voit să facă lumina, tăria şi celelalte, iar Cuvântul, Fiul Său, le-a adus la împlinire. Cuvântul lui Dumnezeu dă viaţă. El este Izvorul vieţii: „Întru El era viaţă şi viaţa era lumina oamenilor” (In. l, 4). Cuvântul lui Dumnezeu este Lumină, prin El Dumnezeu-Tatăl Se arată pe Sine şi îşi vesteşte dumnezeiasca Sa voie: „era Lumina cea adevărată care luminează pe tot omul, care vine în lume” (In. l, 9). Acea Lumină nu poate fi acoperită de nici un întuneric: „lumina luminează în întuneric şi întunericul nu a cuprins-o” (In. l, 5). Întunericul păcatului a pus stăpânire pe omenire după căderea în păcat, dar nu a putut să acopere Lumina dumnezeiască. Potrivit voii Tatălui, Fiul lui Dumnezeu a sfinţit lumea, S-a coborât pe pământ şi S-a întrupat. „Şi Cuvântul S-a făcut trup şi S-a sălăşluit între noi” (In. l, 14). Iar pentru a-I pregăti calea în inimile oamenilor, Dumnezeu l-a trimis pe Ioan înaintemergătorul. El îl propovăduia pe Hristos şi chema oamenii să creadă în El, să creadă că El este Fiul lui Dumnezeu. Cu multă vreme înainte a fost dată Legea, prin Moise. Dar, limitând răul, Legea nu-i putea mântui pe oameni, împlinind Legea în cele din afară, oamenii rămâneau plini de răutate pe dinăuntru. De aceea, lumea nu-L cunoscu pe Ziditorul ei, Fiul lui Dumnezeu coborât pe pământ: „În lume era şi lumea prin El s-a făcut, dar lumea nu L-a cunoscut, întru ale Sale a venit, dar ai Săi nu L-au primit” (In. l, 10-11). Păzitorii Legii nu l-au primit pe Cuvântul întrupat, căci nesuferită le era Lumina Lui. Dar Izvorul vieţii, pe care ei l-au predat morţii, S-a coborât la iad, l-a nimicit şi a risipit întunericul prin Lumina Sa dumnezeiască. Înviind din morţi, Hristos a deschis porţile împărăţiei slavei Sale tuturor celor ce cred în El. Cei ce cred în Fiul lui Dumnezeu Cel întrupat şi L-au primit în suflete se fac cu inimile lor fii ai lui Dumnezeu. Harul lui Dumnezeu îi renaşte în duh, sălăşluindu-se în ei şi dându-le puterea să iubească Adevărul şi să facă voia lui Dumnezeu. „Şi celor câţi L-au primit, care cred în numele Lui, le-a dat putere ca să se facă fii ai lui Dumnezeu” (In. l, 12). Renăscuţi prin har, dacă până la sfârşitul vieţii pământene vor rămâne în har şi vor merge pe calea arătată de Hristos, de Lumina cea adevărată, se vor învrednici să primească de la El darul cel nou: se vor desfăta veşnic în împărăţia Tatălui Ceresc, privind la slava Unicului-Născut Fiu al Său, slavă care întrece totul în lume, bucurându-se totodată cu bucurie şi fericire de nedescris. Acelaşi Cuvânt de dinainte de veci al lui Dumnezeu, prin Care s-a zidit lumea, a mântuit şi a renăscut neamul omenesc spre o nouă viaţă plină de bucurie, prin întruparea şi învierea Sa. Luminoasa înviere este sărbătoarea lui Dumnezeu-Cuvântul, ziua biruinţei Lui asupra iadului şi a morţii, începutul vieţii celei noi şi a veseliei veşnice dăruite de El. „Cuvântul Cel dimpreună-fără-de-început cu Tatăl şi cu Duhul din Fecioară S-a născut pentru mântuirea noastră, să-L cântăm, credincioşilor şi să ne închinăm Lui, pentru Că a binevoit cu trupul să Se urce pe Cruce şi moarte să sufere şi pe morţi să-i învieze, prin slăvită învierea Sa.”

„Unule-Născut, Fiule şi Cuvântul lui Dumnezeu, Cel Ce eşti fără de moarte, cu moartea pre moarte ai călcat, Unul fiind din Sfânta Treime, împreună-slăvit cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt, mântuieşte-ne pre noi!”