Arhivă pentru Rusia

Păcatul regicidului

Posted in Predici, Rusia, Tarul Mucenic Nicolae al IIlea with tags , , , on februarie 8, 2009 by Petre

Sf. Ioan Maximovici

Predici şi Îndrumări Duhovniceşti

Ed. Sophia, Bucureşti, 2006

Tarul.NicolaeDupă moartea lui Saul, care a căzut în propria lui sabie în timpul luptei cu filistineii, un amalecit a fugit să-i vestească aceasta lui David, care era pe atunci prigonit de Saul. Presupunând că David va fi foarte bucuros de vestea adusă, el a hotărât să se dea drept ucigaşul lui Saul, ca să-şi mărească astfel răsplata. Însă, ascultând povestirea născocită de amalecit, cum, la rugămintea lui Saul care ar fi fost rănit, acesta l-a omorât, David îşi smulse hainele şi la fel făcură toţi cei care erau cu el. Ei au plâns şi s-au jeluit şi au postit până seara. Şi i-a spus David tânărului care îi povestise acestea: „De unde eşti?”. Acesta i-a răspuns: „Sunt fiul unui străin amalecit”. Atunci David l-a întrebat: „Cum de nu te-ai temut tu să ridici mâna ca să-l ucizi pe Unsul Domnului?” şi i-a poruncit uneia dintre slugi să-l omoare. În acest timp David a spus: Sângele tău să fie pe capul tău, căci buzele tale au mărturisit împotriva ta, când ai zis: Eu am ucis pe unsul Domnului (II Reg. l, 1-16).

Aşa a fost pedepsit străinul care s-a dat drept ucigaşul lui Saul. El a fost supus unei pedepse crunte, cu toate că Saul făcuse mult rău, fapt pentru care Domnul S-a depărtat de la el şi Saul a ajuns prigonitorul nevinovatului David. Din cuvintele lui David vedem că el se îndoia de adevărul povestirii amalecitului şi nu era convins că acesta era ucigaşul lui Saul; cu toate acestea, l-a condamnat la moarte, considerând vrednic de moarte chiar simplul fapt de a se numi pe sine ucigaş de rege şi a se lauda cu o asemenea faptă.

De câte ori este mai grea, aşadar, şi mai păcătoasă uciderea dreptcredinciosului Uns al lui Dumnezeu? De câte ori este mai mare pedeapsa care trebuie să atârne asupra ucigaşilor ţarului Nikolai al II-lea şi ai familiei sale?!

Spre deosebire de Saul, care s-a depărtat de la Dumnezeu şi care pentru aceasta a fost părăsit de El, ţarul Nikolai al II-lea este modelul evlaviei şi al totalei supuneri în faţa voii lui Dumnezeu.

Primind nu ungerea cu mir veterotestamentară, ci pecetea harică a Duhului Sfânt în taina mirungerii, împăratul Nikolai al II-lea a fost credincios până la sfârşitul vieţii înaltei sale chemări şi şi-a înţeles toată responsabilitatea în faţa lui Dumnezeu. Prin fiecare faptă, împăratul Nikolai al II lea dădea seamă în faţa propriei conştiinţe, „umbla înaintea Domnului”. Blagocestiv nu doar cu numele, ci şi cu faptele în zilele bunăstării sale pământeşti, în zilele de ispită a dovedit o răbdare asemenea răbdării dreptului Iov. Asupra unui asemenea ţar s-au ridicat mâinile criminalilor şi tocmai când, în urma suferinţelor prin care a fost încercat, el s-a curăţit ca aurul în foc, devenind un patimilor nevinovat în deplinul înţeles al acestui cuvânt.

Crima împotriva ţarului Nikolai al II-lea este cu atât mai cumplită şi mai păcătoasă, cu cât împreună cu el a fost ucisă întreaga sa familie, copiii cu nimic vinovaţi! Astfel de crime nu rămân nepedepsite. Ele strigă la cer şi pogoară mânia lui Dumnezeu asupra pământului. Dacă un străin a fost condamnat la moarte – presupusul ucigaş al lui Saul -, pentru uciderea ţarului patimilor lipsit de apărare şi a familiei sale suferă astăzi întregul popor rus, care a îngăduit această groaznică nelegiuire şi a tăcut când ţarul a fost umilit şi privat de libertate.

Dreptatea lui Dumnezeu ne cere o adâncă recunoaştere a păcătoşeniei faptelor săvârşite şi pocăinţă în faţa memoriei ţarului mucenic.

Amintirea cnejilor nevinovaţi, Sfinţii Boris şi Gleb, a trezit conştiinţa ruşilor în timpul tulburărilor feudale şi i-a ruşinat pe cnejii care începuseră dezbinarea. Sângele Sfântului şi Marelui Cneaz Igor a produs o transformare sufletească în inimile kievenilor şi a unit Kievul şi Cernigovul în cinstirea sfântului cneaz ucis.

Sfântul Andrei Bogoliubski a sfinţit cu sângele său unitatea de stat a Rusiei, instaurată la destul de multă vreme după sfârşitul său mucenicesc.

Cinstirea în întreaga ţară a Sfântului Mihail al Tverului a vindecat rănile de pe corpul Rusiei, pricinuite de luptele dintre Moscova şi Tver.

Proslăvirea Sfântului ţar Dimitrie a luminat conştiinţa ruşilor, le-a împrospătat forţele morale şi, după zdruncinări anevoioase, a dus la renaşterea Rusiei.

Ţarul mucenic Nikolai al II-lea cu familia sa multpătimitoare intră astăzi în rândul acelor pătimitori de chinuri. Crima majoră săvârşită faţă de el trebuie să fie ştearsă prin cinstirea lui arzătoare şi prin proslăvirea nevoinţei sale. În faţa înjositului, Defăimatului şi Chinuitului trebuie să se plece Rusia, aşa cum odinioară s-au plecat kievenii în faţa Cuviosului Cneaz Igor cel martirizat de ei, la fel cum locuitorii Vladimirului şi ai Suzdalului s-au plecat în faţa marelui cneaz ucis, Andrei Bogoliubski! Atunci ţarul patimilor va căpăta îndrăzneală la Dumnezeu şi rugăciunea lui va mântui pământul Rusiei de nenorocirile pe care le îndură.

Atunci Ţarul Mucenic şi cei pătimitori împreună cu el vor deveni noii apărători cereşti ai Sfintei Rusii. Sângele vărsat nevinovat va face Rusia să renască şi o va acoperi cu o nouă slavă!

Cuvânt înaintea slujbei de parastas pentru ţarul mucenic

Posted in Predici, Rusia, Tarul Mucenic Nicolae al IIlea with tags , , , on ianuarie 29, 2009 by Petre

Sf. Ioan Maximovici

Predici şi Îndrumări Duhovniceşti

Ed. Sophia, Bucureşti, 2006

romanovsaintsCu patruzeci de ani în urmă, într-o singură zi s-a prăbuşit măreţia şi slava împărăţiei ruseşti, reazemul păcii din întreaga lume. Semnătura împăratului suveran Nikolai Aleksandrovici pe actul de renunţare la tron este graniţa istorică care desparte trecutul măreţ şi glorios al Rusiei de starea ei întunecată şi chinuitoare de azi.

Tot greul răului actualei puteri şi organizări a vieţii este îndreptat împotriva oamenilor cinstiţi, bine intenţionaţi şi evlavioşi şi întregul popor este subjugat şi se află într-o permanentă stare de teamă. Oamenii se tem de propriul lor gând, nedivulgat nimănui, se tem ca gândul să nu li se citească pe faţă.

Ce s-a întâmplat în ziua aceea, cu patruzeci de ani în urmă? Poporul s-a despărţit de Unsul lui Dumnezeu, s-a despărţit de stăpânirea supusă lui Dumnezeu, s-a despărţit de jurământul de credinţă faţă de suveran, Unsul lui Dumnezeu, făcut în faţa lui Dumnezeu, şi l-a condamnat pe acesta la moarte. Acela care, în numele lui Dumnezeu, şi-a folosit toată puterea spre slujirea Rusiei a fost lipsit de putere, iar apoi şi de libertate. Decenii întregi forţele întunecate ale răului au dus lupta împotriva Unsului lui Dumnezeu, împotriva puterii de stat credincioase lui Dumnezeu. Aceleaşi forţe l-au ucis şi pe împăratul suveran Aleksandr Nikolaevici, ţarul-eliberator. Acea crimă a trezit poporul, a scuturat întreaga ţară, şi acea revenire morală a dat posibilitatea împăratului suveran Aleksandr al III-lea Pacificatorul să conducă Rusia cu o mână puternică. Au trecut două decenii de viaţă paşnică şi de dezvoltare în Rusia şi s-a urzit un nou complot împotriva tronului imperial. Era complotul duşmanilor Rusiei. Chiar în Rusia se desfăşura lupta împotriva propriei ei fiinţe şi, după ce au distrus tronul, vrăjmaşii Rusiei i-au nimicit până şi numele.

Acum toată lumea poate vedea cât sunt de legate între ele puterea imperială credincioasă lui Dumnezeu şi Rusia. A dispărut ţarul, a dispărut şi Rusia. Lupta împotriva ţarului şi a Rusiei era dusă de ateismul ascuns, care apoi şi-a arătat faţa în mod deschis. Aceasta este esenţa luptei împotriva ţarului şi a Rusiei, împotriva temeliei vieţii ei şi a progresului istoric. Acestea sunt sensul şi ţelul acelei lupte, care poate că nu au fost conştientizate de toţi complicii ei. Împotriva ţarului şi a Rusiei a fost aţâţat tot ce este murdar, nemernic şi păcătos în sufletul omenesc. Toate acestea se ridicau din toate puterile la luptă împotriva coroanei imperiale încununate de Cruce, căci slujirea împărătească este purtare de Cruce. Întotdeauna oamenii sunt ridicaţi împotriva Crucii prin clevetire şi minciună, făcând lucrarea diavolului, căci, după cuvântul Domnului Iisus Hristos: El este minciună şi tatăl minciunii şi când grăieşte minciuna, grăieşte dintru ale sale (In. 8, 44).

Toate au fost asmuţite împotriva celui mai blând, mai curat şi mai plin de iubire dintre ţari, pentru ca în ceasul cumplit al luptei împotriva lui, el să rămână singur. În prealabil au fost răspândite zvonuri murdare despre ţar şi familia sa, pentru ca poporul să se răcească faţă de el. Aliaţii necredincioşi au luat parte la complot. Atunci când suveranul a avut nevoie de susţinere morală, colaboratorii săi cei mai apropiaţi nu i-au oferit-o şi astfel şi-au încălcat jurământul. Unii, luând parte la complot, alţii, din slăbiciune, sfătuindu-l să abdice. Suveranul a rămas cu desăvârşire singur, iar în jurul său era doar „trădare, mârşăvie şi laşitate”.

Din ziua abdicării toate au început să se surpe, una după alta. Altminteri nici nu putea fi. A fost dat jos cel care unea totul, stând în apărarea dreptăţii. A fost săvârşit păcatul şi s-a deschis calea păcatului. Degeaba vor unii să despartă evenimentele din februarie de cele din octombrie: unul a fost consecinţa directă a celuilalt.

În acele zile din martie, Pskovul a fost Ghetsimani pentru suveran, iar Ekaterinburgul a devenit Golgota sa.

Suveranul Nikolai Aleksandrovici şi-a dat sfârşitul ca un mucenic, cu credinţă nezdruncinată şi cu răbdare, înghiţind paharul suferinţei până la fund.

Păcatul împotriva lui şi a Rusiei a fost săvârşit de toţi cei care, într-un fel sau altul, au acţionat împotriva lui, nu s-au împotrivit celor întâmplate sau chiar numai au simpatizat cu evenimentele petrecute cu patruzeci de ani în urmă. Acest păcat apasă asupra tuturor, câtă vreme nu va fi spălat prin sinceră pocăinţă.

Înălţând rugăciuni pentru împăcarea sufletului său, ne rugăm şi pentru ţarii Pavel Petrovici şi Aleksandr Nikolaevici, ucişi tot în zilele lui martie. Şi ne rugăm ca să-i fie iertate poporului rus grelele păcate ale trădării şi al regicidului. Vai celor care numesc răul bine şi binele rău. Pentru noi, pentru poporul rus, calea renaşterii este calea recunoaşterii păcatului şi a pocăinţei. Pentru renaşterea Rusiei sunt inutile toate alianţele politice şi uniunile de programe: Rusia are nevoie de înnoirea morală a poporului rus.

Trebuie să ne rugăm pentru iertarea păcatelor noastre şi pentru miluirea Patriei noastre, la fel cum Domnul Dumnezeu, după ce a eliberat Israelul din robia babiloneană, a refăcut şi dărâmată cetate a Ierusalimului.

Cuvânt ţinut înainte de slujba parastasului pentru suveranul Nikolai al II-lea şi a celor ucişi împreună cu el (2)

Posted in Predici, Rusia, Tarul Mucenic Nicolae al IIlea with tags , , , on ianuarie 21, 2009 by Petre


Sf. Ioan Maximovici

Predici şi Îndrumări Duhovniceşti

Ed. Sophia, Bucureşti, 2006

Ştim, fără putinţă de tăgadă, că întotdeauna îşi începea şi îşi sfârşea ziua cu rugăciune, întotdeauna la toate marile praznice bisericeşti se împărtăşea şi, în plus, uneori se amesteca în mulţimea care se apropia de Marea Taină, aşa cum s-a întâmplat la descoperirea moaştelor Cuviosului Serafim. Era întruchiparea castităţii şi capul unei familii ortodoxe exemplare, şi-a educat copiii pentru a fi gata să slujească poporului rus şi i-a pregătit cu severitate pentru muncile şi nevoinţa care îi aşteptau. Era profund sensibil faţă de nevoile supuşilor săi, voind să le cunoască precis şi îndeaproape activitatea şi slujirea. Tuturor le este cunoscut cazul când a parcurs singur multe verste îmbrăcat în tot echipamentul militar, ca să înţeleagă mai îndeaproape condiţiile slujirii soldăţeşti. Drumul l-a făcut atunci de unul singur şi astfel sunt vădit ruşinaţi defăimătorii care susţineau că ţarul s-ar fi temut pentru viaţa sa. Dacă Petru I a spus: „Iar despre Petru, ştiut să vă fie că viaţa nu-i e scumpă, ci Rusia de-ar trăi” – putem spune că suveranul Nikolai Aleksandrovici a împlinit cu adevărat acest cuvânt. Se zice că era încrezător. Dar marele părinte al Bisericii, Sfântul Grigorie cel Mare spunea că, cu cât inima e mai curată, cu atât e mai încrezătoare.

Cum i-a răsplătit Rusia suveranului ei cel curat cu inima şi care a iubit-o mai mult decât propria viaţă?

Citește în continuare

Cuvânt ţinut înainte de slujba parastasului pentru suveranul Nikolai al II-lea şi a celor ucişi împreună cu el

Posted in Predici, Rusia, Tarul Mucenic Nicolae al IIlea with tags , , , on ianuarie 15, 2009 by Petre

În amintirea Mucenicilor


Sf. Ioan Maximovici

Predici şi Îndrumări Duhovniceşti

Ed. Sophia, Bucureşti, 2006

În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh.

Tarul.Mucenic.NicolaeMâine (4/17 iulie), Sfânta Biserică îl proslăveşte pe Preasfinţitul Andrei, episcopul Cretei, autorul marelui Canon de pocăinţă, iar noi ne-am adunat aici ca să ne rugăm pentru împăcarea sufletelor ţarului mucenic şi a celor ucişi împreună cu el. La fel se adunau şi în Rusia în fiecare an oamenii în biserici, de ziua Sfântului Andrei Criteanul, dar nu a celui proslăvit mâine, ci a lui Andrei, Cuviosul Mucenic, martirizat pentru mărturisirea lui Hristos şi a adevărului lui Hristos. În această zi a Cuviosului Mucenic Andrei, oamenii se adunau în Rusia cu simţăminte de bucurie ca să-i mulţumească  Domnului pentru minunata salvare a suveranului Aleksandr al III-lea în Borki, pe 17 octombrie 1888. În timpul călătoriei lui s-a petrecut o îngrozitoare catastrofă feroviară, toate vagoanele au fost distruse, în afara unuia singur, în care se afla ţarul cu familia sa.

Astfel, în ziua Cuviosului Mucenic Andrei Criteanul – martirizat de vrăjmaşii lui Hristos şi ai Bisericii Lui – a fost salvat moştenitorul, iar mai târziu suveranul Nikolai Aleksandrovici; tot aşa, în ziua Sfântului Andrei Criteanul – cel care şi-a sfârşit în mod paşnic zilele – suveranul a fost ucis de atei şi de trădători. Tot în ziua Cuviosului Andrei Mucenicul, Rusia îl proslăvea şi pe prăznuitul în aceeaşi zi, Proorocul Osia, care a prezis învierea lui Hristos. În cinstea lor s-au înălţat biserici, în care poporul rus îi mulţumea lui Dumnezeu pentru izbăvirea suveranului său. Iar peste treizeci de ani, în ziua Sfântului Andrei, învăţătorul pocăinţei, suveranul a fost ucis în faţa întregului popor, care n-a făcut nici cea mai mică încercare de a-l salva. Aceasta este cu atât mai înfricoşător şi de neînţeles cu cât suveranul Nikolai Aleksandrovici a întruchipat în sine cele mai bune calităţi ale ţarilor cunoscuţi, iubiţi şi cinstiţi de poporul rus.

Ţarul mucenic s-a asemănat cel mai bine cu ţarul Aleksei Mihailovici Tăcutul, dar l-a depăşit prin blândeţea lui de nezdruncinat. Rusia l-a cunoscut pe Aleksandr al II-lea Eliberatorul, dar ţarul Nikolai al II-lea a eliberat şi mai multe popoare-surori din seminţia slavă. Rusia l-a cunoscut pe Aleksandr al III-lea Pacificatorul, dar suveranul Nikolai al II-lea nu s-a limitat doar la a avea grijă de liniştea zilelor sale, ci a făcut un pas major pentru ca toate popoarele Europei şi ale întregii lumi să trăiască în bună înţelegere şi să-şi rezolve disensiunile pe cale paşnică. În acest scop, din iniţiativa sa personală, dezinteresată şi nobilă, a fost convocată Conferinţa de la Haga. Rusia a fost entuziasmată de Aleksandr I şi l-a numit Binecuvântatul, pentru că a eliberat Europa de sub stăpânirea străină a unui om. Suveranul Nikolai al II-lea, în condiţii de multe ori mai dificile, s-a ridicat împotriva unei încercări similare a altui om de a-şi extinde stăpânirea asupra unui popor slav, care îi era străin după sânge şi după credinţă şi, în apărarea lui [a poporului], a dovedit o tărie neştiutoare de compromisuri. Rusia l-a cunoscut pe marele reformator Petru I, dar dacă ar fi să amintim toate reformele lui Nikolai al II-lea, nu vom şti cui să dăm întâietate, mai ales că reformele celui din urmă au fost făcute cu mai multă grijă, au fost mai bine gândite şi au fost aplicate fără brutalitate. Pe Ioan Kalita şi Ioan al III-lea, Rusia i-a cunoscut ca unificatori ai ţării, dar lucrarea lor a fost dusă la bun sfârşit de suveranul Nikolai al II-lea când, în 1915, chiar dacă pentru scurtă vreme, acesta i-a reîntors Rusiei toţi fiii. Suveran al întregii Rusii – a fost primul şi singurul ţar al întregii Rusii. Portretul său lăuntric, spiritual şi moral a fost atât de minunat, încât chiar bolşevicii, dorind să-l urâţească, îi pot reproşa un singur lucru: evlavia.

Cuviosul Serafim de Sarov

Posted in Predici, Rusia with tags , , , on noiembrie 9, 2008 by Petre

Sf. Ioan Maximovici

Predici şi Îndrumări Duhovniceşti

Ed. Sophia, Bucureşti, 2006

În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh.

„În timpul verii se vor cânta cântece de Paşti” – s-a spus odinioară în Sarov.

sfserafimdesarovAu trecut 70 de ani de la moartea aceluia care a rostit aceste cuvinte. Pe 19 iulie 1903, întreaga Rusie sa adunat într-un singur glas în cântări de laudă, proslăvind pe Dumnezeu şi pe bineplăcutul Său. Într-adevăr, întreaga Rusie jubila atunci ca de Sfintele Paşti, ba chiar mai mult.

Apoi au venit vremuri groaznice pentru Rusia, dar amintirea Cuviosului Serafim nu sa stins şi nici nu s-a împuţinat. La fel vin la el ruşii şi îl proslăvesc atât pe pământul sfâşiat al patriei, cât şi în toate colţurile lumii pe unde s-au împrăştiat. Şi alte popoare încep să cunoască viaţa Cuviosului Serafim; viaţa lui este tradusă în diferite limbi, stârnind nu numai însufleţire, ci şi dorinţa multora de a aplica în propria lor viaţă învăţăturile pe care le aflăm din biografia Cuviosului Serafim. Astfel, în pofida tuturor schimbărilor produse în lume, amintirea Cuviosului Serafim nu numai că nu slăbeşte, ci rămâne ca o făclie luminând din ce în ce mai puternic omenirii.

La fel s-a întâmplat şi în zilele vieţii lui pământeşti. Se dărâmau oraşe, se restaurau imperii, Napoleon însoţit de douăsprezece popoare venea peste Rusia, iar apoi cu ruşine o părăsea, Moscova ardea incendiată şi apoi iar se ridica din cenuşă, decembriştii organizau rebeliunea şi apoi erau judecaţi, iar pe Cuviosul Serafim parcă nici nu-l interesau aceste evenimente. El era în întregime ocupat de dobândirea „singurului lucru de trebuinţă”, îşi lucra „creşterea duhovnicească”. „Egoist, închis în sine”, „incult, care nu se interesează de nimic, în afară de cele ce-l privesc pe el personal” – aşa l-ar fi caracterizat mulţi gânditori dintre cei care nu vor să vadă nici un folos în nevoinţele desăvârşirii de sine. Dar iată că moare fratele Serafim. S-ar fi părut că trebuia să se şteargă cu totul din memoria lumii chipul acestui stareţ care fugise atât de aprig de lume. Dar iată că începe un întreg pelerinaj la mormântul lui, oameni veniţi de pe toate meleagurile Rusiei primesc de la el ajutor, mângâiere şi înţelepţire, iar cinstirea lui începe să se răspândească şi printre alte popoare.

În ce constă, aşadar, puterea Cuviosului Serafim? În ce constă nevoinţa lui? El a năzuit spre împlinirea poruncii lui Hristos: „Fiţi desăvârşiţi, după cum Tatăl vostru ceresc desăvârşit este”; el s-a străduit să refacă în sine chipul primordial al omului, care mai apoi a fost urâţit de păcat. Cuviosul Serafim şi-a atins scopul: a biruit păcatul şi a devenit asemenea, după har, lui Dumnezeu, s-a făcut cu adevărat asemănare a lui Dumnezeu. Noi nu-l putem vedea pe Dumnezeul Cel nevăzut. Dar Domnul ne dă posibilitatea să-l vedem în asemănările Lui, în bineplăcuţii Săi. Şi iată că unul dintre aceste asemănări a devenit Cuviosul Serafim. În el vedem firea omenească restaurată, eliberată de robia păcatului. El este întruchiparea biruinţei veşnicului asupra trecătorului, a sfinţeniei asupra păcatului, a binelui în faţa răului. Prin exemplul său, Cuviosul Serafim îi cheamă pe toţi să-l urmeze pe calea arătată de Hristos. El ne cheamă să ne luptăm cu păcatul şi cu neajunsurile noastre, fiind far şi luminător tuturor căutătorilor mântuirii. Cuviosul Serafim ne cheamă să căutăm binele desăvârşit, roada duhului, despre care Sfântul Apostol Pavel a spus: Roada Duhului este dragostea, bucuria, pacea, îndelungă-răbdarea, bunătatea, facerea de bine, credinţa, blândeţea, înfrânarea (Gal. 5, 22-23). Dar pentru acestea trebuie să îţi răstigneşti carnea cu patimile şi cu poftele (Gal. 5, 24).

Anevoioasă este calea către împărăţia Cerurilor, căci păcatul a pus stăpânire pe firea omului şi a stricat-o. Fiecare dintre noi are păcatele lui proprii, personale. Dar există şi păcate colective, pentru care este vinovat întregul popor. Astfel, întregul popor rus este vinovat că a părăsit viaţa şi obiceiurile evlavioase ale strămoşilor săi şi că a început să facă şi să caute cele ce-i sunt străine, neortodoxe, că s-a încrezut în clevetirile răspândite despre Unsul lui Dumnezeu şi a îngăduit ca mai întâi să-i fie ruptă cununa, iar apoi să fie ucis binecredinciosul ţar, împreună cu toată familia sa, primul care s-a închinat proslăvitelor moaşte ale Cuviosului Serafim.

Cuviosul Serafim ne cheamă pe toţi la pocăinţă şi la îndreptarea vieţii, şi a celei personale, şi a celei colective. Chiar dacă e anevoioasă calea aceasta, bineplăcutul lui Dumnezeu ne va ajuta. Cuviosul Serafim ne este far şi luminător pe această cale; el ne este şi ajutorul.

Cu rugăciunile cuviosului Tău, ale părintelui nostru Serafim, Doamne, dăruieşte-ne pocăinţă şi biruinţă asupra păcatului, nouă, păcătoşilor, şi adu-ne în cereasca Ta împărăţie. Amin.

Serbia, 1928

[Rusia] Cuvânt în Săptămâna tuturor sfinţilor care au strălucit pe pământul Rusiei (2)

Posted in Predici, Rusia, Traditie with tags , , on noiembrie 5, 2008 by Petre

Sf. Ioan Maximovici

Predici şi Îndrumări Duhovniceşti

Ed. Sophia, Bucureşti, 2006

sfvasilealmoscovei1Alţi cuvioşi ai lui Dumnezeu se retrăgeau în peşteri, se îndepărtau în codri de netrecut, în pustiuri, dar acolo deveneau magneţi care îi atrăgeau duhovniceşte pe cei ce căutau să-şi întărească sufletele. Iar cuvioşii care se ascundeau de lume şi se străduiau să rămână neştiuţi de nimeni deveneau cunoscuţi şi oamenii alergau la ei. Din negura veacurilor, ei ne luminează nouă şi vremurilor noastre. Domnul le-a proslăvit faptele, le-a proslăvit sfintele moaşte prin minuni, şi ei sunt propovăduitori până astăzi întru slava lui Dumnezeu.

Câţi ani a trăit singur Cuviosul Serghie în inima codrului de nepătruns, unde nu se afla ţipenie de om, ci numai fiare! Dar până astăzi Lavra Sfintei Treimi a Cuviosului Serghie atrage credincioşi nu numai din toate colţurile Rusiei dar şi din toate marginile şi hotarele lumii. Şi nu se slăveşte cu nimic altceva decât cu nevoinţa Cuviosului Serghie şi a sfinţilor care s-au mântuit prin învăţătura lui. Şi acum ea este într-un fel inima pământului rus, împreună cu prima noastră cetate de scaun, Moscova, care străluceşte nu numai de bogăţii şi de edificii străvechi, ci şi prin sfinţenia cuvioşilor care s-au nevoit şi ale căror moaşte odihnesc acolo.

Citește în continuare

[Rusia] Cuvânt în Săptămâna tuturor sfinţilor care au strălucit pe pământul Rusiei

Posted in Predici, Rusia, Sf. Vladimir with tags , , , on noiembrie 2, 2008 by Petre


Sf. Ioan Maximovici

Predici şi Îndrumări Duhovniceşti

Ed. Sophia, Bucureşti, 2006

Astăzi este praznicul tuturor sfinţilor care au strălucit pe pământul Rusiei, al tuturor sfinţilor pe care i-au crescut Biserica Rusă şi pământul rusesc. Astăzi este praznicul cerului duhovnicesc de deasupra Rusiei. Acest cer se întinde de demult, de la sfântul cneaz Vladimir şi fericita cneaghină Olga. Ei au fost într-un fel rădăcinile tuturor sfinţilor care au strălucit pe pământul Rusiei. Din ei a crescut o imensă mulţime, un mare pom al sfinţeniei. Este adevărat că şi până la marele cneaz Vladimir au existat sfinţi şi drepţi care au strălucit în locuri pe care se întinde astăzi pământul rus. Acele părţi care sunt astăzi îngrădite de hotarele Rusiei, încă dinainte să fi fost pământ rus au strălucit prin sfinţi bineplăcuţi lui Dumnezeu.

Hersonul se laudă cu şapte episcopi care, încă de la începuturile creştinismului, au cercetat acel ţinut; de asemeni, mai târziu, Sfinţii Chiril şi Metodie au propovăduit acolo. În Herson s-a botezat Sfântul cneaz Vladimir, care apoi a adus în Kiev, împreună cu moaştele Sfinţitului Mucenic din vechime Clement Romanul, credinţa ortodoxă şi a pus acolo început bun creşterii Bisericii Ruse.

Citește în continuare