Pavăza Rusiei pe fluviul Neva (1)

Sf. Ioan Maximovici

Predici şi Îndrumări Duhovniceşti

Ed. Sophia, Bucureşti, 2006

Anul 1240. Este distrusă cetatea de scaun, mama tuturor cetăţilor Rusiei: Kievul. Mulţimi nenumărate de tătari năvălesc pe pământul rusesc, nimicind oraşele şi pârjolind satele. Pier, una după alta, oştirile răzleţelor cnezate ruseşti, care cutezaseră să se ridice la luptă împotriva tătarilor.

Dar iată că apare o altă nenorocire: dinspre apus pornesc alţi vrăjmaşi ai Rusiei dreptslăvitoare. Suedezii îşi trimit oştirile spre ea, iar în urma lor cavalerii teutoni şi livoni[1]îşi ascut săbiile. Ei au un scop comun: să pună stăpânire nu numai pe pământul, ci şi pe sufletul poporului rus, să înrobească trupurile oamenilor unei puteri străine, iar sufletele, tronului papal.

Iată că soseşte clipa hotărâtoare. Oştirile suedeze au debarcat deja în împrejurimile Novgorodului. Ce-i de făcut? Să-şi plece capul sau să pornească la luptă, riscând să piară întreaga mică oştire novgorodeană?

Conducător al Novgorodului era atunci binecinstitorul cneaz Aleksandr Iaroslavovici. El a înţeles că, dacă s-ar fi supus, ar fi salvat vieţile şi averile novgorodenilor, dar ar fi pierdut nu numai libertatea statală, ci şi pe cea spirituală; el a înţeles că străinii – când prin silnicie, când prin viclenie – vor prinde sufletul rus în mrejele Romei şi că Rusia îşi va pierde credinţa dreptmăritoare. Cneazul Aleksandr ştie că Ortodoxia este adevărul şi că este mărgăritarul cel nepreţuit, pentru care trebuie să jertfească totul. El crede că Dumnezeu nu-i va lăsa pe cei care s-au nevoit pentru adevăr şi dreptate şi hotărăşte să pornească la luptă.

Pe 15 iulie 1240, în ziua adormirii creştinătorului Rusiei, marele cneaz Vladimir, cneazul Aleksandr atacă oştirea suedeză tocmai debarcată şi, cu ajutorul lui Dumnezeu, o spulberă pe capete. Rămăşiţele oştirii venetice părăsesc în grabă pământul rusesc; la scurtă vreme, cneazul Aleksandr respinge şi alţi vrăjmaşi veniţi din apus[2]. În acest timp, dinspre răsărit pornesc către Rusia noi oştiri tătăreşti. Dar Aleksandr nu se sperie de ele: tătarii, împresurând populaţia rusă cu biruri, nu se amestecau în treburile ei interne. Cneazul Aleksandr înţelege că nu era cu putinţă, în momentul acela, să se lupte cu ei prin forţă, dar ştie că, dacă sufletul ortodox al poporului va fi păstrat nealterat, va veni şi vremea când ţara se va scutura de jugul tătăresc. El vede în tătari biciul lui Dumnezeu trimis peste Rusia pentru păcatele ei şi se hotărăşte să îndure cu smerenie încercarea trimisă de Dumnezeu. Aşa că se duce umil la Hoardă, împlineşte toate poruncile hanului, îi convinge pe ruşi să nu se împotrivească stăpânirii tătare, ci să adune în ei puteri duhovniceşti şi să-şi pună nădejdea în Dumnezeu. Nu i-a fost uşor gloriosului biruitor de pe Neva să se înjosească în faţa hanului, nu i-a fost uşor nici să-i convingă pe ruşi să-i urmeze exemplul. Dar faptele eroice ale Sfântului şi Marelui Cneaz Aleksandr, bărbăţia sa în susţinerea cauzei credinţei ortodoxe şi smerenia în faţa încercării trimise de Dumnezeu şi-au dat roadele, chiar dacă nu imediat. Păstrător al dreptei credinţe, poporul rus s-a întărit, chiar sub jugul tătarilor, care slăbi treptat. Şi a venit ziua când Rusia dreptmăritoare îşi îndreptă spatele şi se scutură de sub jugul tătar. Şi purtând lumina Ortodoxiei, ruşii porniră ei înşişi peste locurile în care se aşezaseră tătarii[3].

Astfel, în ziua Acoperământului Maicii Domnului a căzut şi cel mai puternic bastion al imperiului tătăresc, oraşul Kazan. Imediat după alipirea Kazanului, sosiră acolo propovăduitori ortodocşi şi mulţi tătari primiră sfântul botez.


[1] Cavaleri din Ordinul livon – ordin catolic, aparţinând Ordinului teuton, în secolele XII-XVI a existat un stat al livonilor, Livonia, pe actualul teritoriu al Lituaniei şi Estoniei. Aliaţi, adesea, cu polonezii şi suedezii, livonii au constituit, practic, pe toată perioada existenţei lor ca stat, o continuă ameninţare pentru Rusia, urmărind expansiunea teritorială, în general, şi a catolicismului, în special.

[2] Referire la marea bătălie de pe fluviul Neva, de unde şi supranumele „Nevski” atribuit cneazului Aleksandr. În privinţa ajutorului ceresc primit de marele cneaz, un letopiseţ al vremii consemnează vedenia căpeteniei armatei marine, care a zărit la orizont o luntre uşoară, condusă de vâslaşi „în veşminte de ceaţă” şi în care stăteau doi viteji foarte strălucitori, înveşmântaţi în purpură, semănând cu Sfinţii Mucenici Boris şi Gleb, aşa cum sunt înfăţişaţi în icoane. Căpetenia oştirii marine l-a auzit pe cel mai mare dintre ei spunând: „Hai să-i ajutăm fratelui nostru, Aleksandr!”. Pe lângă aceasta, dincolo de un râu aflat în afara câmpului de luptă a fost găsită o mulţime de suedezi morţi – ucişi, fără îndoială, de îngeri, mai notează cronicarul.

[3] Este vorba de campaniile asupra Kazanului, reşedinţa hanatului tătărăsc, desfăşurate la mijlocul secolului al XVI-lea. Primele campanii (1545-1550) nu obţin rezultatul scontat, dar în 1552, sub domnia lui Ivan al IV-lea, Kazanul este asediat pe 2 octombrie şi cucerit în aceeaşi zi.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: