Ocrotitorul călătorilor

Din cartea

„Fericitul Ioan Maximovici, viaţa şi minunile”,

De Pr. Serafim Rose şi Pr. Gherman Podmoşenski

Ed. Sophia, Bucureşti, 2006

Nota editorului: Pentru a-şi îndeplini îndatoririle misionare şi arhipastorale, Arhiepiscopul Ioan călătorea cu avionul atât de des şi pe distanţe atât de mari – acest lucru s-a petrecut ultima dată când rămăşiţele sale pământeşti au fost transportate cu avionul de la Seattle la San Francisco, unde au fost înmormântate -, încât a fost propus drept candidatul logic pentru sfântul ocrotitor al celor care călătoresc prin aer. După cum arată următoarea povestire, el poate fi considerat ocrotitor şi al altor călători. Povestirea a fost scrisă de o rusoaică ce i-a fost apropiată în Shanghai şi mai târziu; adesea ea i-a cerut şi a primit ocrotirea şi ajutorul. Vlădica Ioan obişnuia să îi viziteze familia de fiecare dată când călătorea cu maşina între San Francisco şi Seattle şi i-a botezat soţul şi copiii.

În ziua de Paşti ne întorceam acasă, la Redding. Am plecat din San Francisco după ce ne-am dus la biserică şi după ce i-am salutat pe Arhiepiscopul Antonie şi pe iubitul nostru Vlădica Ioan. Ne grăbeam spre casă, ca să petrecem acea zi sfântă cu mama, care nu putea merge la biserică din cauza bătrâneţii şi a bolii. Erau multe maşini pe drum şi nu aveam chef de vorbă, în afară de schimburi întâmplătoare de impresii cu privire la slujba foarte frumoasă şi la cântări. Soţul meu conducea. Fiica noastră de şapte ani se juca pe bancheta din spate, iar eu stăteam în faţă lângă soţul meu. Dormisem foarte puţin, căci venisem de la catedrală dimineaţa devreme. M-am hotărât să aţipesc puţin şi se pare că am adormit.

Şi apoi am văzut că portiera de lângă mâna mea dreaptă se deschide şi că apare Vlădica Ioan, care ne cheamă la el cu nerăbdare. M-am gândit: ne-a sunat ceasul ! în acelaşi timp prin faţa lui Vlădica a trecut o umbră; părea a fi umbra unui preot. M-am ridicat în capul oaselor şi mi-am spus: „Facă-se voia Ta cea sfântă în toate, Doamne !” Am deschis ochii şi am văzut că din partea stângă – partea unde era soţul meu – se năpustea spre noi un autobuz Volkswagen. Am îngheţat şi m-am gândit: am murit deja sau încă nu ? Intr-un fel eram împăcată la gândul acesta şi nu simţeam panică; şi, mi-e ruşine să recunosc, nici măcar nu m-am gândit să-L rog pe Domnul Dumnezeu să-mi ierte păcatele sau să-I cer ajutorul. Autobuzul a zburat atât de aproape pe lângă noi, încât, cum se spune, dacă ar fi fost un fluture pe roată ar fi avut loc o catastrofă colosală. Uitându-mă la soţul meu am văzut că pălise şi îi tremurau mâinile şi în momentul acela am ştiut că trăim. M-am lăsat la loc pe spate şi I-am mulţumit Domnului că ne-a salvat în chip minunat de la dezastru şi atunci mi-am amintit cum mi se arătase Vlădica.

Ce putea să însemne ? Vlădica ne chemase spre el parcă nerăbdător, ca şi cum ar fi fost o chestiune de viaţă şi de moarte. Insă eu am fost cea care 1-am văzut pe Vlădica, deşi maşina era condusă de soţul meu. Eu nu i-am spus nimic, nu 1-am prevenit – n-am avut timp să o fac. Ce însemnau toate acestea ? In momentul acela soţul meu şi-a dat seama că nu dorm şi mi-a spus cum scăpasem ca prin urechile acului. I-am spus că ştiu, că nu dormeam.

– Vlădica Ioan m-a trezit; el m-a prevenit.

Şi i-am povestit ce văzusem. Soţul meu a replicat:

– Dar de ce nu m-a prevenit pe mine Vlădica, de ce nu 1-am văzut eu, şi tu de ce nu mi-ai spus nimic ?

Într-adevăr, nu-i spusesem nimic, însă cum ar fi putut Vlădica să-i apară soţului meu – la urma urmei, el conducea, în plus, cred că Vlădica îl cunoaşte pe soţul meu mai bine decât oricine, de vreme ce el l-a botezat. Vlădica i-a dat gândul să îndrepte maşina spre dreapta înainte ca autobuzul să vină spre noi. în clipa în care eu am văzut autobuzul care venea spre noi maşina era deja în partea cea mai dinspre dreapta a drumului. Nu a avut loc nici o mişcare bruscă spre dreapta şi maşina noastră mergea drept înainte, în vreme ce atunci când tragi de volan ca să eviţi o ciocnire partea din spate a maşinii ar putea fi mai aproape de autovehiculul care se apropie.

Vlădica ne prevenise pe amândoi ! M-am uitat la soţul meu şi i-am zis:

– De unde ştii că nu ai fost prevenit şi tu ?

Nu m-a contrazis. Cred că şi el este încredinţat că Vlădica ne-a ajutat în acea zi minunată de Paşti !

Valentina Harvey Redding, California

Paşti, 1972

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: