Sf. Ioan Maximovici si problema influentei apusene – 4. „Influenta apuseana”

Cuvant de invatatura – rostit de Parintele Serafim Rose in luna iulie a anului 1976, la Manastirea Sfantul Gherman din Alaska din Platina, California, cu ocazia Duminicii Sfintilor Parinti ai celor Sapte Sinoade Ecumenice, in amintirea celei de-a zecea pomeniri a adormirii Arhiepiscopului Ioan.

Articol publicat in revista „The Orthodox Word”, Nr. 175-176, Anul 1994, p. 142-158 si in Glasul Bisericii pe 2007 nr. 1-3.

Traducere de Victor Popescu-Sandu

Sursa: www.crestinortodox.ro


4.     „Influenta apuseana”


La fel a fost si cu problema „influentei apusene”, despre care Mitropolitul Antonie a vorbit, de asemenea, mult. Este foarte important pentru noi sa aflam exact ce inseamna aceasta, deoarece este adevarat ca, pentru mai multe sute de ani, in Biserica Ortodoxa au existat imprumuturi in scrierile teologice, din apus, de la romano-catolici. Unii oameni vorbesc putin prea mult despre influenta apuseana; merg prea departe si vor sa arunce tot din ultimii 700 de ani. Bineinteles ca asa ceva este gresit. Dar la Arhiepiscopul Ioan observam ca, la fel cum era foarte echilibrat fata de Mitropolitul Antonie cand au fost proteste impotriva invataturii lui, tot asa echilibrat era si in ce priveste problema influentei apusene.


Odata noi insine l-am intrebat pe Arhiepiscopul Ioan despre problema invataturii Mitropolitului Antonie si in felul sau aparte, a dat din mana spunand, „Este nesemnificativa”. Cu alte cuvinte, aceasta invatatura are parti foarte importante si daca sunt greseli in ea, este un fapt secundar, neimportant.


Arhiepiscopul Ioan a avut aceeasi atitudine si fata de un alt mare ierarh din teologia ortodoxa: Mitropolitul Petru Movila, (canonizat de Biserica Ortodoxa Romana in anul 2002, n. trad), care a trait in secolul al XVII-lea, in acelasi timp cu Sfantul Iov de la Pociaev, in vestul Rusiei. Mitropolitul Petru era acuzat ca este prea influentat de apus; iar unii chiar vroiau sa-l elimine de tot, spunand ca nu e ortodox. Arhiepiscopul Ioan, avea, totusi, mare evlavie la el si putem vedea in aceasta atitudine un aspect foarte important despre intreaga problema a influentei apusene.


Problema influentei apusene a patruns in Biserica dupa Sinodul de la Florenta din 1439. Atunci a fost o vreme cand, pentru motive politice, teologii bizantini au mers in apus si au capitulat; adica au cedat in fata invataturii romano-catolice si au acceptat anumite invataturi care nu erau ortodoxe. Au semnat cu totii Unirea cu Roma – toti cu exceptia marelui stalp al Ortodoxiei, Sfantul Marcu al Efesului. Dupa aceasta au urmat timpuri foarte grele pentru Biserica.


Noi, studiem acum aceste fapte dupa 500 de ani. Putem vedea ca aceasta falsa unire a fost bineinteles respinsa si ca Biserica Ortodoxa nu a acceptat-o. Dar la vremea aceea si o perioada destul de indelungata dupa aceea – peste o suta de ani – problema Unirii de la Florenta a fost una foarte dificila pentru Biserica. In Rusia, imediat ce Mitropolitul Isidor s-a intors si a zis, „Am semnat Unirea”, l-au dat afara. A venit la Biserica si Tarul insusi era acolo. „Ce-ai facut?” a zis tarul. „Ai semnat Unirea cu Roma?” – si l-au bagat la inchisoare si au respins total Unirea. A trebuit sa se reintoarca in apus, scapand prin Polonia si in cele din urma a ajuns cardinal in Biserica romano-catolica, un apostat de la Ortodoxie.


Sfantul Marcu al Efesului, pe de alta parte, a respins Unirea, mai intai in apus si apoi in Grecia; si cand s-a intors a adunat in jurul lui oameni care erau de asemenea impotriva Unirii. Apoi, la numai 15 ani dupa Sinodul de la Florenta, prin judecatile lui Dumnezeu – si foarte probabil tocmai pentru ca fusese acceptata Unirea – a cazut Constantinopolul. Dupa aceasta a fost patriarh Ghenadie, un ucenic al Sfantului Marcu al Efesului, care a respins Unirea; dar, pentru multa vreme, a existat multa confuzie in Biserica Greaca. Exista o carte intreaga pe acest subiect, a lui Timothy Ware (P.S. Kallistos), numita Eustratios Argenti (Oxford, 1964), ce discuta atitudinea grecilor fata de Roma tocmai in aceste secole dupa 1450. Vedem ca era mare confuzie in Grecia: daca catolicii sunt parte a Bisericii sau nu. De multe ori episcopii ortodocsi chemau franciscani sau iezuiti sa predice in bisericile lor. Romano-catolicii si ortodocsii aveau chiar slujbe in aceleasi biserici, desi, in multe locuri din Grecia, aveau altarul intr-un loc separat. In mod clar, ei nu prea stiau daca au acceptat sau nu Unirea. Erau multi care se impotriveau cu putere, dar altii ziceau „Pai, am semnat actele; toti au semnat, si Patriarhul a semnat, si Imparatul. Nu suntem indatorati?”


In Grecia aceasta problema era mult mai grava decat in Rusia, dar acelasi lucru s-a intamplat si in Rusia. In partea vestica a Rusiei au venit misionarii latini si au incercat sa atraga oamenii spre a deveni romano-catolici. De aici a pornit problema influentei apusene in Rusia.


Aceasta situatie deja continua de 100 de ani si mai bine, cand, la sfarsitul secolului al XVI-lea, latinii au mai facut o unire, de data aceasta in partea vestica a Rusiei: Unirea de la Brest-Litovsk, impotriva careia a luptat Sfantul Iov de la Pociaev. In mod vadit, incercau sa cucereasca intregul Rasarit. Se foloseau de confuzia oamenilor din Grecia (daca sunt sau nu in unire) ca de o sansa de a-si instala proprii lor misionari, de a-si aseza proprii episcopi in orasele grecesti, ca apoi sa preia, de fapt, intregul Rasarit, incepand cu Grecia si mergand spre Rusia.


Acestea au fost vremuri foarte grele pentru Ortodoxie. Marii Parinti stiau ca romano- catolicii au luat-o razna in doctrina lor si s-au despartit de Biserica si totusi era si propaganda aceasta de a face parte din Biserica Latina, ca si cum papa ar fi fost conducator intre episcopi. In acelasi timp, in Apus a aparut ceea ce numim noi azi „Renastere”: o intreaga miscare culturala care, bineinteles, ca in mare parte, era o revigorare a vechilor idei pagane. Intreaga semnificatie a Renasterii poate fi probabil insumata ca fiind o continuare a miscarii scolastice timpurii din Apus. Adica era caracterizata printr-o dezvoltare a intelepciunii lumesti, a ceva ce nu este necesar pentru mantuirea sufletului. Atunci, stiinta – a invata despre natura – a inceput sa aiba importanta pe care o are azi, limbile au inceput sa fie studiate, erau facute traduceri si vechii clasici greci si latini erau reintorsi din uitare, ei fiind foarte putin studiati in secolele timpurii dupa caderea Greciei si Romei. Nivelul de invatatura a crescut: oamenii au devenit mai constienti de istoria lumii, de stiinta si de intelepciunea lumeasca in general.


Prin ea insasi aceasta intelepciune lumeasca nu are importanta; dar odata ce cineva patrunde in ea, acela capata o anume atitudine a mintii. Aceasta atitudine nu este in ea insasi ostila mantuirii, dar trebuie inteleasa corect pentru a afla cum poate cineva sa-si mantuiasca sufletul daca o are. De fapt, in secolul XX, aceasta miscare culturala apuseana a invadat intreaga lume. Oricine vine la Ortodoxie azi, probabil cu exceptia unor triburi din Uganda si Kenya, este implicat in aceasta problema de a sti cum sa-ti mantuiesti sufletul odata ce ai devenit intelept lumeste si sofisticat, stiind despre istoria lumii, stiinta, etc.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: