Fericitul Ioan în Franţa – (21) Ultimul rămas-bun


„Fericitul Ioan Maximovici. Viaţa şi Minunile”,

Editura Sophia,

Bucureşti, 2006


În ziua plecării sale, Fericitul Ioan a fost la noi la biserică pentru a-şi lua rămas-bun pentru ultima oară. Nu mai era nimeni în afară de el şi de mine. Am mers jos, la parter. Am făcut cafea. A băut puţină şi apoi, înainte de a urca, s-a uitat de jur împrejur şi a spus:


– Primul lucru care ar trebui făcut este să aranjaţi aici, să-i adunaţi pe tineri, să întemeiaţi o Frăţie şi să ţineţi conferinţe şi întruniri aici.


Apoi am urcat la biserică. Fericitul Ioan a intrat în altar, a deschis uşile împărăteşti şi s-a rugat mult timp în faţa Sfintei Mese. Apoi a ieşit prin uşile împărăteşti, şi-a îndreptat privirea către mine şi cu gesturi criptice şi-a luat cârja episcopală de lângă icoana Mântuitorului. Cu aceleaşi gesturi, privind drept spre mine, a aşezat-o la icoana Preasfintei Născătoare de Dumnezeu de pe iconostas. Apoi s-a întors în altar şi iar s-a rugat îndelung. Ce însemnau oare toate acestea, m-am întrebat eu, pentru că fără îndoială era ceva simbolic. Poate voia să spună că aici trebuie să fie o mănăstire de maici? Apoi a ieşit iar din altar, a luat cârja, a pus-o departe în colţ şi a fixat-o acolo cu o bucăţică de sârmă. Acolo a rămas până în ziua de astăzi. Apoi a închis uşile împărăteşti, a ieşit din altar şi, stând în mijlocul bisericii, se tot uita împrejur, spunând:


– Nu, în biserică n-ar trebui să se schimbe nimic.


– Prea Sfinţia voastră, am spus eu atunci, îmi place foarte mult biserica noastră, dar din păcate este prea mică.


– Curând chiar şi aşa va părea mare, mi-a răspuns Fericitul Ioan. Şi, în general, Biserica noastră va rămâne aşa de mică, şi mi-a arătat vârful degetului mijlociu.


Şi iarăşi se uita în toate părţile, zicând:


– Nu, nimic n-ar trebui să se schimbe în biserică. Apoi s-a dus la un sfeşnic de lângă icoana Preasfintei Născătoare de Dumnezeu şi m-am apropiat şi eu, voind să-i spun câteva lucruri.


– Prea Sfinţia voastră, i-am spus, din cauza mea se iscă multe necazuri aici în biserică şi chiar nu ştiu de ce. Cred că ar fi mult mai bine să las îndatoririle bisericeşti şi să vin aici numai ca să mă rog liniştită. Ar fi mai bine şi pentru mine şi mai puţine ispite pentru ceilalţi.


El a devenit brusc foarte serios, cum nu-l mai văzusem niciodată până atunci. A început să lovească cu pumnul în sfeşnic şi să ţipe la mine:


– Îţi spun, rămâi la slujirea ta !


Şi a repetat de trei ori aceste cuvinte. Eu împietrisem şi nu ştiam ce să spun şi aşa s-a terminat discuţia noastră, în curând au venit să-1 ia la aeroport. Voiam şi eu să-1 conduc, cum obişnuiam în trecut. M-am apropiat să cer binecuvântare ca să fac aceasta, însă, fără să-mi răspundă, el s-a dus cu paşi repezi către strană. L-am urmat. Acolo a căutat Ceaslovul, l-a deschis şi mi-a arătat cu degetul slujba Ceasului al nouălea. Am început să citesc Ceasul al nouălea şi astfel n-am putut să-1 conduc nu numai la aeroport, dar nici măcar până la uşă. Am rămas la slujirea mea. Şi de atunci nu 1-am mai văzut pe mult-iubitul meu Fericitul Ioan. Unul din cei care au mers cu Fericitul Ioan la aeroport mi-a povestit scena de acolo:


– Cei dintre noi care 1-au văzut în ultimul an din viaţă puteau vedea limpede cum se topea văzând cu ochii, cum îl părăseau puterile, cum toată energia îi era secătuită de prigoană.


Era într-o stare atât de groaznică încât se vedea limpede ce efect avea prigoana asupra sa. În ultimul său an era de nerecunoscut. Adesea era foarte serios. Fiind înainte-văzător, el ştia, desigur, că ne părăseşte pe vecie, dar noi nu ştiam acest lucru. L-am condus la aeroport şi mi s-a permis chiar să-1 însoţesc în avion. Era deosebit de serios; nu putea nici să vorbească.


Când i-am spus, înainte de a intra în avion: „Vă rog, uitaţi-vă înapoi, turma dumneavoastră vă priveşte cu dragoste”, s-a întors cu tristeţe şi ne-a binecuvântat de trei ori, pentru ultima dată. Şi nu 1-am mai văzut niciodată. La începutul verii aceleia unul dintre fiii săi duhovniceşti a primit o scrisoare de la el, în care spunea: „Dacă auzi că am murit, să ştii că am fost ucis.” Şi la puţin timp după aceea am auzit trista veste că dragul nostru, Fericitul Ioan, a murit.


De obicei nu mă culcam niciodată când ştiam că Fericitul Ioan pleacă cu avionul, de vreme ce ştiam exact ora când trecea pe deasupra casei noastre şi întotdeauna binecuvânta oraşul de acolo. Şi astfel, şi în noaptea aceea am aşteptat până la miezul nopţii şi tot 1-am condus în acest fel, apoi m-am culcat şi am adormit. Şi am avut un vis frumos. Se făcea că Fericitul Ioan zbura într-adevăr, nu cu avionul, ci pur şi simplu de unul singur; şi în aer flutura mantia sa de monah, cu care ne acoperea biserica cu ocrotirea sa rugătoare. Aceasta a fost ultima vizită pe care ne-a făcut-o.


Cunoşteam o doamnă care avea probleme foarte serioase cu picioarele. După slujbe stătea mereu pe treptele cele mai de jos ale scării, aşteptându-1 pe Fericitul Ioan să iasă din biserică. Şi odată i-a spus:


– O, Prea Sfinţia voastră, o să mor în curând. La care el a zâmbit şi a răspuns:


– Nu, o să mor eu înaintea dumitale.


Şi exact aşa s-a întâmplat. El a murit pe 19 iunie/2 iulie 1966, iar ea la numai câteva zile după aceea.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: