Fericitul Ioan în Franţa – (18) Prigoana


„Fericitul Ioan Maximovici. Viaţa şi Minunile”,

Editura Sophia,

Bucureşti, 2006


Mai târziu am avut de îndurat multe dureri şi necazuri grele. Totul a devenit trist şi cenuşiu, chiar şi în biserică. Venise un preot nou, care era limpede că fusese învăţat să nu se încreadă în Fericitul Ioan.


În cele din urmă, într-o bună zi am primit veşti îmbucurătoare de la părintele Mitrofan. Acesta ne-a scris că dragul nostru, Fericitul Ioan, doreşte să vină şi că ar vrea să stea în chilia sa, care îi plăcea atât de mult. Am început să fac pregătiri şi în curând totul era gata. Îl aşteptam cu nerăbdare să se întoarcă la noi, chiar dacă nu avea să stea prea multă vreme, în cele din urmă a sosit şi am alergat să iau binecuvântare de la el. Fericitul a intrat în altar, iar eu m-am grăbit să ajut la ducerea lucrurilor sale sus, în chilie. Când am coborât, el ieşea din altar, voind să meargă în chilie. L-am întrebat:


– Prea Sfinţia voastră, fac imediat cafeaua. Să v-o aduc sus ?


– Nu, Zina, nu te mai obosi. O să cobor eu şi o să o beau împreună cu voi toţi.


Cheamă-mă când e gata. În zece minute totul era gata. Am urcat din bucătărie, trecând prin culoarul îngust dintre scară şi biserică şi 1-am strigat pe episcop. Atunci noul preot a ieşit din camera sa de sus şi a început să coboare scările, oprindu-se când mai avea trei trepte până jos. S-a uitat aspru la mine şi mi-a spus:


– Prea Sfinţia sa îşi va bea cafeaua în chilie.


Eu am răspuns imediat că Prea Sfinţia sa îşi exprimase în mod expres dorinţa de a bea cafeaua jos. Dar el, cu şi mai multă asprime, a exclamat:


– Îţi spun că o să o bea în chilie. Eu sunt stăpânul aici. Eu poruncesc !


Aceste cuvinte m-au străpuns ca un cuţit, mi-am ascuns faţa în mâini şi am încremenit acolo, neputându-mă uita nici la Fericitul Ioan, nici la preot, în cele din urmă m-am uitat în sus, la dragul meu, Fericitul Ioan. Stătea cu braţele şi capul plecate spre pământ. După câteva clipe a început să urce încet scările, a intrat în chilie şi s-a încuiat acolo. Eu m-am dus la bucătărie, am pregătit totul, le-am pus pe tavă şi am dus-o sus. De vreme ce nu puteam intra, am pus-o pe o masă dintr-o cameră alăturată. După aceea am fugit imediat acasă; nu mai puteam suporta. Peste vreo oră m-am întors la biserică, am deschis uşa şi instinctiv m-am dat înapoi: culoarul şi întreaga biserică erau întunecoase şi reci, ca un mormânt. Mi s-a strâns inima şi de îndată m-a străfulgerat un gând: ne-a părăsit harul!


Am alergat sus pe scări şi fără să mai bat am deschis uşa chiliei. Chilia era goală ! Am căzut pe podea plângând şi am început să mă rog, implorându-1 pe Dumnezeu să se întoarcă Fericitul Ioan. Apoi am început să suspin cu voce tare:


– Of, mult-iubitul meu episcop ! De ce m-ai părăsit ? De ce m-ai părăsit ? De ce nu mi-ai lăsat nimic de-al tău, nici măcar cea mai mică valijoară ?


Am zăcut pe podea nu ştiu câtă vreme în starea aceasta, în cele din urmă m-am ridicat, împietrită, ca un automat, am ieşit din chilie şi, ajungând la scară, m-am oprit. Deodată am auzit deschizându-se foarte încet uşa de jos. Şi iată-1 intrând pe Fericitul Ioan, tot cu capul plecat, de parcă ar fi fost vinovat, iar în mână ţinând o valijoară. Urcă scările şi intră în chilie. Eu îl urmez. Lasă valiza pe podea şi spune:


– Uite, ţi-am adus valiza !


Şi în clipa aceea s-a făcut lumină în sufletul meu ! Totul s-a făcut cum era înainte de a ne părăsi. O, Doamne ! Este dragul meu. S-a întors, cunoscând cu duhul cum am plâns, şi, cu o înfăţişare atât de vinovată, ca să îşi ceară iertare că a rănit pe cineva.


Ce îngrozitor este să faci rău unui om al lui Dumnezeu. O dată cu el tot harul a părăsit biserica, însă când el a iertat totul, atunci harul s-a întors la biserică. Dar după aceea nu a mai stat niciodată cu noi. A stat la preotul francez din Biserica Ortodoxă Franceză, a cărui soţie era pe atunci foarte grav bolnavă. Avea o tumoare malignă la cap şi Fericitul Ioan a însănătoşit-o cu rugăciunile sale. Atunci a stat ceva mai mult timp în Paris, căci a fost ultima vizită pe care ne-a făcut-o, în 1965, iar în 1966 a plecat deja pe veşnicie dintre noi.


Cât despre preotul cel nou, acestuia i-a părut rău mai târziu şi s-a căit public că la îndemnul vrăjmaşului îl urase pe Fericitul Ioan. Dar era prea târziu.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: