Fericitul Ioan în Franţa – (2) Un sfânt „stareţ” din vechea Tradiţie

„Fericitul Ioan Maximovici. Viaţa şi Minunile”,

Editura Sophia,

Bucureşti, 2006

Curând 1-am vizitat iarăşi pe Episcop, de data aceasta singură. Atunci îmi fusese oferită o slujbă la o casă de copii din Mongeron, căci căutam de lucru şi un loc unde să stau cu nepotul meu, a cărui tutelă îmi fusese încredinţată. Nu îmi doream în mod deosebit să merg acolo, unde copiii erau ţinuţi sub o supraveghere foarte strictă, dar nu aveam nici o alternativă. Pe lângă acestea, doamna care lucrase acolo înaintea mea plecase deja. Aşa că nu voiam de la episcop decât o binecuvântare ca să merg la Mongeron, dar de fapt inima mea mă trăgea spre el.

Ajungând unde stătea el, la Versailles, am fost condusă în chilia sa. Trăia într-o cămăruţă ai cărei pereţi erau acoperiţi cu cutii mici de lemn, pline cu pachete de scrisori legate cu sfoară; şi fiecare cutie avea un număr în partea de jos. La fereastră, lângă o măsuţă, era un fotoliu adânc, în care stătea el, cu faţa la fereastră, în colţ, lângă uşă, era o pungă mare cu prescuri uscate. Când am intrat s-a ridicat, a venit la mine şi m-a binecuvântat, iar eu am început să-i vorbesc. I-am spus:

– Prea Sfinţia voastră, daţi-mi binecuvântare să primesc slujba de la Mongeron şi să merg să trăiesc acolo.

Eram sigură că o să-mi dea binecuvântare, însă el s-a gândit puţin şi mi-a răspuns:

– Nu, e mai bine să te duci la Chalifere.

Apoi a început să caute ceva în mica sa agendă. Eu stăteam acolo, gândindu-mă că nu am mai auzit de Chalifere şi nu am fost deloc atentă la ce spunea. Cât am stat de vorbă, bietul om a rămas în picioare şi nici nu m-am gândit măcar să-1 rog să se aşeze în fotoliu. Abia acum mi-am adus aminte. Mi-a dat multe sfaturi şi după aceea îmi apărea de multe ori în vis, spunându-mi ce să fac. Şi tot ce-mi spunea se împlinea, de parcă ar fi cunoscut totul dinainte.

Pe vremea aceea nu-mi dădeam seama pe deplin că Dumnezeu îi dăduse darul înainte-vederii. Se pare că îl ascundea cu atâta smerenie şi tăinuire, încât noi, cei care veneam la el, nu i-1 puteam ghici, căci la acea vreme nu m-au uimit nici măcar următoarele:

Eu 1-am cunoscut pe Fericitul Ioan în 1958, iar tatăl meu a murit pe 7 mai, în 1957, în Miercurea Luminată. Nu cu mult timp înainte de aceasta tata îmi spusese:

– Azi m-a vizitat un călugăr; era mic de statură, îmbrăcat în negru.

M-am gândit mult timp cine ar fi putut fi, însă, de vreme ce la acea vreme nu-l cunoşteam pe Fericitul Ioan, nu am putut răspunde acestei întrebări.

Acum, fiind la Fericitul Ioan, mă gândeam: ce păcat că nu îl cunoşteam când tata era bolnav; el 1-ar fi însănătoşit cu rugăciunea sa. În acea clipă el mi-a spus:

– Ştii, 1-am vizitat pe tatăl tău la spital.

Şi în acelaşi timp şi-a deschis agenda la o anumită pagină şi a citit cu voce tare prenumele, patronomicul şi numele tatălui meu, spunând:

– Uite, 1-am găsit – Basil Maximovici Julem.

Dar nici măcar nu-mi ştia numele de familie; cum ar fi putut să-1 ştie şi să-mi citească gândurile dacă nu era înainte-văzător ? Acest lucru însemna că tatălui meu îi fusese scris să nu se însănătoşească.

Înainte de plecare, 1-am rugat să-mi dea o prescură. El a început să caute în săculeţul cu prescuri uscate şi în cele din urmă a ales o prescură cu „cele nouă cete ale Sfinţilor”, pe care mi-a dat-o. M-a şi binecuvântat cu o icoană de hârtie a Maicii Domnului de la Lesna. La vremea aceea încă nu ştiam de mănăstirea Lesna. Apoi m-a luat la biserică, mi-a dat să beau agheasmă şi mi-a spus că trebuie să meargă la Paris. M-am bucurat foarte mult, gândindu-mă că o să merg cu el. Mergea foarte repede şi am crezut că poate nu vrea să vin cu el. Am încercat totuşi să nu rămân prea mult în urmă. Când am ajuns în staţie maşina tot nu venise.

Mi-a dat binecuvântare, însă când a ajuns maşina nu mai era decât un loc liber. M-a întrebat dacă mă grăbesc iar eu, bineînţeles, i-am spus că nu. Atunci s-a aşezat şi m-a tot binecuvântat mult timp, până ce maşina s-a pierdut din vedere.

A doua zi m-am dus la Matuşka Solodovnikova, care mi-a arătat o fotografie, zicându-mi:

– De ce nu te duci tu la Chalifere ?

Mi-a spus că era o casă de copii rusească aşezată sub oblăduirea Arhiepiscopului Ioan. Mie mi-a plăcut imediat descrierea acestei case. însă ce puteam face ? Nu era drept să refuz slujba din Mongeron, când postul era liber şi nu era cine să mă înlocuiască. Cu inima grea, m-am dus în acea Duminică să mă întâlnesc cu doamna căreia trebuia să-i promit că o să merg la Mongeron.

Aşa că am ajuns, am salutat-o, încercând să zâmbesc şi am spus:

– Primesc propunerea dumneavoastră.

Am observat că doamna era nemulţumită, aşa că am întrebat-o care este problema. Mi-a răspuns că doamna care lucra înainte acolo se răzgândise brusc şi voia să se întoarcă.

– Slavă Domnului!

Cu câtă bucurie mi-am făcut cruce – de parcă mi s-ar fi ridicat o povară de pe umeri.Astfel m-am dus la Chalifere, după cuvintele Fericitului Ioan.