Învăţătura ortodoxă a Fericitului Arhiepiscop Ioan Maximovici

Învăţătura ortodoxă a Fericitului Arhiepiscop Ioan Maximovici

Ieromonahul SERAFIM ROSE

Prefaţă la ediţia:

„Fericitul arhiepiscop Ioan (Maximovici),

„Cinstirea ortodoxă a Maicii Domnului”,

Willmoisson, Sankt Petersburg, 1992.

Cu câţiva ani în urmă stareţa unei mănăstiri a Bisericii Ruse din diaspora, o femeie cu o viaţă cucernică, a rostit un cuvânt de învăţătură în biserica aşezământului, cu ocazia praznicului de hram al Adormirii Maicii Domnului. Ea îi îndupleca cu lacrimi în ochi pe surorile şi închinătorii adunaţi la praznic să primească în întregime şi fără rezerve învăţătura transmisă de Sfânta Biserică, pe care aceasta a păstrat-o cu atâta grijă timp de veacuri la rând şi să nu hotărâm noi singuri ceea ce este „important” şi ceea ce este „secundar” pentru noi; căci, socotindu-ne mai înţelepţi decât Sfânta Tradiţie, am putea să o pierdem de tot. Astfel, când Biserica ne aduce la cunoştinţă prin cântările ei şi prin sfintele icoane că sfinţii apostoli s-au adunat în chip minunat din toate colţurile lumii ca să asiste la Adormirea şi înmormântarea Maicii Domnului, noi, fiind creştini ortodocşi, nu suntem liberi să tăgăduim sau să răstălmăcim acest fapt, ci trebuie să credem predaniei Bisericii, cu simplitate şi cu inimă curată.

Un tânăr american trecut la Ortodoxie, care a învăţat limba rusă, a asistat la acest cuvânt de învăţătură. Privind icoanele pictate în stil tradiţional, în care apostolii erau zugrăviţi pe nori care îi aduceau la Adormirea Maicii Domnului, el tocmai îşi punea această problemă. Se punea întrebarea dacă trebuie, într-adevăr, să înţelegem aceasta ca pe un eveniment miraculos sau este doar o tâlcuire poetică a adunării tuturor apostolilor la acest eveniment sau, poate, este doar un fel de originală imagine idealizată a unui eveniment, care nici nu a avut loc. (Astfel sunt, într-adevăr, problemele care îi preocupă de unii dintre „teologii ortodocşi” contemporani.) Cuvintele dreptei egumene l-au zguduit profund pe tânărul neofit american şi el a înţeles clar că există ceva mai adânc în înţelegerea şi în simţirea Ortodoxiei decât ceea ce ne dezvăluie mintea şi simţurile noastre. În acea clipă, Tradiţia ortodoxă i se transmitea nu prin cărţi, ci printr-un vas viu, plin de această învăţătură şi de Sfânta Tradiţie, şi trebuia să le primească nu numai cu mintea sau cu simţurile ci, mai întâi de toate, cu inima, care începea, în acest fel, să se pătrundă mai adânc de Ortodoxie. Ulterior, tânărul neofit a făcut cunoştinţă, prin cărţi şi personal, cu mulţi creştini ortodocşi instruiţi teologic. Este vorba de teologii noştri contemporani, care au studiat în instituţii de învăţământ ortodoxe şi au devenit „specialişti în teologie”. De obicei, ei tâlcuiau cu plăcere ce e ortodox şi ce e heterodox, ce e important şi ce e secundar în Ortodoxie, şi unii dintre ei se mândreau cu „conservatorismul” sau „tradiţionalismul” lor în problemele credinţei. Dar la nici unul dintre ei nu se simţea autoritatea acelei stareţe simple care îi vorbise inimii lui, în pofida „neinstruirii ei teologice”. Şi inima acestui neofit, care abia începea o viaţă ortodoxă conştientă, era însetată să înţeleagă cum trebuie să creadă, ceea ce însemna şi pe cine să creadă. Prea era întru totul un om al timpurilor noastre şi cu o educaţie modernă ca să poată pur şi simplu să se debaraseze de raţionamentele sale proprii şi să creadă orbeşte tot ce i se spune; dar este absolut evident că Ortodoxia nici nu cere aşa ceva: înseşi operele Sfinţilor Părinţi sunt o mărturie vie a strădaniilor minţii omeneşti, luminate de harul lui Dumnezeu. Dar, de asemeni, este evident şi un anumit neajuns al „teologilor” contemporani, care, în pofida întregii „logici”, coerenţe şi predici şi îndrumări duhovniceşti cunoaşteri a textelor patristice care-i caracterizează, nu au putut transmite duhul, caracterul şi farmecul Ortodoxiei, aşa cum a putut simpla şi neînvăţata stareţă.

Căutările neofitului nostru, căutările unui contact cu Predania ortodoxă vie şi adevărată s-au încheiat o dată cu întâlnirea arhiepiscopului Ioan (Maximovici). În acesta el găsi teologul cultivat al şcolii „vechi”, care, în acelaşi timp, era foarte bine pus la punct în privinţa criticii acestui tip de teologie din gândirea teologică contemporană şi care, cu mintea sa pătrunzătoare, putea desluşi adevărul acolo unde acesta putea fi pus la îndoială. Dar mai era în el ceva ce le lipsea tuturor „înţelepţilor” teologi ai veacului nostru: simplitatea şi evlavia acelei stareţe care zguduise atât de profund inima căutătorului de Dumnezeu. Vlădica Ioan i-a cucerit mintea şi inima nu pentru că era „fără de păcat” – în Biserica lui Hristos nu există aşa ceva -, ci pentru că a văzut în acest episcop pilda Ortodoxiei, pe adevăratul teolog a cărui teologie era urmarea unei vieţi drepte şi adânc înrădăcinate în Sfânta Tradiţie a Bisericii Ortodoxe… Şi tânărul nostru neofit descoperi că, în pofida minţii lui agere şi a gândirii critice, cuvintele vlădicăi Ioan se puneau mult mai des în acord cu cuvintele simplei egumene, decât cu cuvintele celor mai erudiţi teologi contemporani.

Operele teologice ale vlădicăi Ioan nu aparţin unei anumite şcoli, în ele nu se vede influenţa nici unui teolog din trecutul apropiat. Este adevărat că vlădica Ioan a fost chemat la teologhisire în acelaşi sens în care a fost chemat la călugărie şi la slujirea Bisericii – de marele său învăţător, mitropolitul Antonie (Hrapoviţki) şi este tot atât de adevărat că şi-a însuşit pe deplin tendinţa îndrumătorului său, de susţinere a necesităţii „întoarcerii la Sfinţii Părinţi” şi la o teologie fundamentată, în primul rând, pe o viaţă morală şi duhovnicească, decât strict academică. Dar operele teologice ale mitropolitului Hrapoviţki sunt foarte diferite şi în duh, şi în concepţie, şi în conţinut. El se învârtise mult în cercurile academice şi intelectuale ale vremii lui şi multe dintre lucrările lui sunt consacrate unor argumente şi apologetici aplicabile în cercurile pe care le cunoştea. În lucrările vlădicăi Ioan, dimpotrivă, apologetica lipseşte cu desăvârşire, ele nu sunt deschise pentru discuţii. El nu intra în dispută, ci pur şi simplu expunea învăţătura ortodoxă. Când exista necesitatea de a respinge învăţăturile mincinoase (cel mai grăitor exemplu îl constituie cele două mari articole ale sale referitoare la sofianismul lui Serghei Bulgakov), cuvintele sale convingeau nu prin coerenţa sau logica argumentaţiei, ci prin însăşi puterea învăţăturii patristice expuse şi a textelor citate de el. El nu se adresa unui public academic sau cultivat, ci conştiinţei ortodoxe nealterate şi nu vorbea despre „întoarcerea la sfinţii părinţi”, întrucât ceea ce a scris el este pur şi simplu o nouă rostire şi o transmitere a Predaniei patristice, fără nici o tentativă de a justifica sau a scuza acest fel de abordare.

Izvoarele teologiei vlădicăi Ioan sunt foarte simple: Sfânta Scriptură, scrierile patristice (mai ales ale marilor părinţi ai secolelor IV şi V) şi, ceea ce-l scoate cel mai mult în evidenţă, textele slujbelor ortodoxe. Ultimele, care arareori au fost folosite în asemenea măsură de teologii contemporani, indică abordarea mai degrabă practică decât ştiinţifică a teologiei de către vlădica Ioan. Este evident că era în totalitate absorbit de sfânta slujire a Bisericii Ortodoxe şi că teologia lui este inspirată direct de acest izvor. Inspiraţia nu îi venea în timpul orelor de meditaţie, rezervate teologhisirii, ci în timpul prezenţei sale zilnice la toate slujbele bisericeşti. El înţelegea teologia ca pe o parte inseparabilă a vieţii obişnuite şi, neîndoielnic, aceasta l-a făcut teolog într-o mult mai mare măsură decât cursurile formale de teologie. Ca urmare, nu vom descoperi la vlădica Ioan un „sistem teologic”. Nu trebuie să vedem în aceasta un protest împotriva marilor lucrări de teologie sistematică din Rusia secolului al XIX-lea; fără nici o îndoială, vlădica s-a folosit de catehismele sistematice ale acelei epoci în activitatea lui misionară. (La fel cum au făcut mulţi mari luminători ai Greciei şi ai Rusiei secolelor XIX şi XX, considerând aceste catehisme ca fiind nişte îndrumare excelente pentru educarea ortodoxă a popoarelor lor.) Sub acest aspect, vlădica nu urma modei şi nu a aparţinut vreunui curent de-al teologilor şi al învăţăceilor lor, nici din trecut, nici din prezent, întrucât prea adesea acestea dau o importanţă exagerată câte unei abordări particulare a teologiei ortodoxe. El îi respecta în egală măsură pe mitropolitul Antonie (Hrapoviţki), cu „tendinţa lui antioccidentală” şi pe mitropolitul Petru (Movilă), care ar fi fost, chipurile, prea „influenţat” de Occident. Când i se vorbea despre neajunsurile acestor mari luminători şi apărători ai Ortodoxiei, vlădica respingea această idee şi spunea că „nu sunt lucruri importante”, căci el se gândea în primul rând la marea moştenire patristică pe care aceşti teologi au reuşit s-o transmită cu bine, trecând cu vederea neajunsurile lor.

Mulţi tineri teologi contemporani, care abordează adesea prea abstract teologia ortodoxă, prea teoretic, polemic şi unilateral, ar putea să ia lecţii de la vlădica. Pentru vlădica Ioan, categoriile teologice, chiar ale celor mai înţelepţi erudiţi teologi, erau „neimportante”; mai precis, erau neimportante dacă nu transmiteau adevărul şi esenţa lucrurilor, ci pur şi simplu se împotmoleau în erudiţie. O întâmplare petrecută pe când vlădica era la Shanghai caracterizează foarte viu libertatea gândirii sale teologice. Odată, asistând la examenele orale de religie ale unei clase superioare a şcolii de pe lângă catedrala episcopală, el a întrerupt înşiruirea fără greş a „profeţilor secundari” ai Vechiului Testament cu o observaţie dură şi categorică: „Nu există profeţi «secundari»!”. Se înţelege că părintele învăţător al clasei s-a supărat că vlădica i-a subminat autoritatea profesorală, dar probabil că până în ziua de azi elevii ţin minte această aparent ciudată respingere a categoriilor şi poate că unii dintre ei au înţeles ceea ce a vrut să spună vlădica Ioan: la Dumnezeu, toţi profeţii sunt mari şi importanţi şi acest fapt contează mult mai mult decât toate „categoriile” cunoştinţelor noastre despre ei, oricât ar fi ele de corecte în sinea lor. Adesea, în articolele sale teologice, vlădica Ioan ne deschide, cu o asemenea turnură neaşteptată a gândirii, un nou aspect sau o semnificaţie mai profundă a subiectului discutat. Evident că pentru el teologia nu era doar o ştiinţă omenească, pământească, ale cărei bogăţii pot fi epuizate de interpretările noastre raţionaliste sau în care putem deveni „experţi” mulţumiţi de sine, ci era ceva care duce spre cer, care trebuie să ne atragă minţile spre Dumnezeu şi spre realităţile cereşti, ce nu pot fi cuprinse cu sistemele logice ale gândirii.

Cunoscutul istoric bisericesc rus N. Talberg ne propune să-l privim pe vlădica Ioan mai întâi de toate, ca pe „un nebun întru Hristos, rămas astfel şi în rangul de episcop” şi, în această calitate, îl compară cu Sfântul Grigorie Teologul care, în aceeaşi privinţă ca şi vlădica Ioan, nu corespundea conceptului standard al imaginii unui episcop. Tocmai această „nebunie” (în concepţia lumească) conferă tonul caracteristic şi operelor teologice ale Sfântului Grigorie, şi celor ale vlădicăi Ioan; şi unul, şi altul se îndepărtează de părerea comună, de felul cum „gândeşte” lumea şi, astfel, nu depind de vreun curent sau vreo şcoală. Ei abordează problemele teologice dintr-un punct de vedere elevat, dar nu academic şi astfel evită certurile mărunte şi duhul gâlcevii. Cu noile, neaşteptatele turnuri ale gândului, operele lor devin, în primul rând, un izvor de inspiraţie şi de mai profundă înţelegere a revelaţiei dumnezeieşti. Cred că cel mai mult impresionează absoluta simplitate a operelor vlădicăi. De la bun început este limpede că el îmbrăţişează Tradiţia ortodoxă direct şi necondiţionat, fără nici un fel de gânduri „duplicitare” despre cum să faci ca să crezi în această Tradiţie şi, în acelaşi timp, să rămâi un om „multilateral şi cult”. El cunoştea critica contemporană şi, fiind întrebat, şi-a putut expune motivele concrete, exacte ale dezacordului său, în majoritatea privinţelor. El a cercetat amănunţit problema influenţei occidentale în Ortodoxie de-a lungul veacurilor şi şia menţinut un punct de vedere lucid, echilibrat, discernând cu atenţie între ceea ce trebuie respins ca nepotrivit pentru Ortodoxie şi care nu trebuie recomandat, dar pentru care nu trebuie nici să „ne înfierbântăm”, şi ceea ce poate fi acceptat ca potrivit modului de viaţă şi evlaviei ortodoxe. Dar, în pofida tuturor cunoştinţelor lui şi a ştiinţei de a judeca critic, el continua să creadă cu simplitate în Predania ortodoxă, aşa cum ne-a fost dată de Biserică. Majoritatea teologilor ortodocşi contemporani, chiar dacă nu sunt influenţaţi de cel mai extremist mod de gândire protestant-reformat, totuşi privesc Tradiţia ortodoxă printr-o prismă academică care le este familiară.

Dar pentru vlădica Ioan erau familiare, mai întâi de toate, slujbele ortodoxe, cărora le dedica multe ore în fiecare zi, şi astfel la el lipseşte cel mai mic iz de raţionalism (nu neapărat în sensul rău al acestui cuvânt), pe care-l găsim chiar la cei mai reprezentativi teologi academici, în operele lui nu există „probleme”; numeroasele sale citate indică doar locul unde se află învăţătura Bisericii. În acest sens, el este cu totul în acord cu gândirea sfinţilor părinţi şi ni se pare a fi parcă unul dintre ei, iar nu un simplu comentator al teologiei trecutului. Operele teologice ale vlădicăi Ioan, tipărite în diverse publicaţii periodice bisericeşti de-a lungul a patru decenii, n-au fost niciodată strânse într-un singur volum. […] Deosebit de valoroase sunt cele două articole referitoare la sofianismul lui Bulgakov, dintre care unul arată foarte convingător şi obiectiv totala incultură a lui Bulgakov în domeniul patristicii, iar celălalt este şi mai valoros, fiind o expunere clasică a învăţăturii Sfinţilor Părinţi despre înţelepciunea lui Dumnezeu. Dintre operele lui târzii trebuie să amintim un articol despre arta icoanei ortodoxe (în care el se dovedeşte mai bine informat în privinţa influenţei occidentale în arta icoanei decât învăţătorul său, mitropolitul Antonie), seria de predici, numită „Trei praznice evanghelice”, în care dezvăluie o mai profundă semnificaţie a câtorva sărbători bisericeşti „secundare” şi articolul „Biserica – Trupul lui Hristos”. Articolele şi predicile mai scurte ale vlădicăi Ioan sunt şi ele pătrunse de teologie. Una din predici începe cu „Imnul către Dumnezeu” al Sfântului Grigorie Teologul şi, pe acelaşi ton elevat şi patristic, demască lipsa de credinţă din zilele noastre. În altă predică, rostită în Vinerea Mare a anului 1936, vlădica îi vorbeşte lui Hristos, mort şi aşezat în mormânt. Ea ar fi putut fi rostită foarte bine de acelaşi Sfânt Părinte.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: