Starea spirituală a emigraţiei ruse (2)

Sf. Ioan Maximovici

Predici şi Îndrumări Duhovniceşti

Ed. Sophia, Bucureşti, 2006

Din această pricină, Biserica din diaspora a fost zguduită de o serie de schisme care iau dăunat până în ziua de astăzi şi care au atras după ele chiar şi o parte a ierarhiei. Acest sentiment al valorii personale se manifestă şi în treburile publice, unde oricine care a ieşit cât de cât din rând sau care doar crede că a ieşit în faţă îşi aşază propria părere mai presus de toate şi se străduieşte să ajungă conducător. Din acest motiv, societatea rusă s-a împărţit într-o sumedenie de partide şi grupări, vrăjmaşe neîmpăcate între ele şi care se străduiesc să-şi pună în practică numai propriile programe, care uneori reprezintă un sistem foarte elaborat, iar alteori un simplu apel de a urma o personalitate publică sau pe o alta.

Sperând să salveze şi să renască Rusia prin punerea în practică a programelor lor, activiştii sociali trec cu vederea aproape întotdeauna că în evenimentele istorice, în afară de faptele omeneşti, se manifestă şi Degetul lui Dumnezeu. Poporul rus în întregime a săvârşit păcate imense, care au ajuns pricina nenorocirilor de acum: acestea sunt sperjurul şi regicidul. Conducătorii obşteşti şi militari au refuzat ascultarea şi fidelitatea faţă de Ţar, încă înainte ca el să abdice, obligându-l pe suveran – care nu dorea vărsare de sânge în ţară – la acest gest, iar poporul a salutat pe faţă şi zgomotos cele întâmplate, nemanifestându-şi public dezacordul. Astfel, s-a încălcat jurământul făcut faţă de suveran şi de moştenitorii săi legali; în plus, peste capetele celor ce au comis aceste crime au căzut şi blestemele strămoşilor – ale Sinodului Local din 1613, care şi-a pecetluit hotărârile prin blestemul celor care le-ar încălca.

De păcatul regicidului s-au făcut vinovaţi nu doar executanţii fizici ai crimei, ci întregul popor care a jubilat cu ocazia detronării ţarului şi care a îngăduit înjosirea lui arestarea şi deportarea, lăsându-l fără apărare în mâinile criminalilor, fapt care, prin el însuşi, îi pecetluia sfârşitul.

În acest fel, nenorocirea venită peste Rusia este o urmare directă a acestor grele păcate şi renaşterea ei este posibilă numai după curăţarea de ele. Însă, până acum, nu a existat pocăinţă adevărată, n-au fost acuzate cu claritate crimele comise, iar mulţi participanţi activi la revoluţie continuă şi acum să susţină că nu s-a putut proceda altfel.

Neexprimând o acuză directă a revoluţiei din februarie, a revoltei împotriva Unsului lui Dumnezeu, poporul rus continuă să se facă părtaş la păcat, mai ales când apără roadele revoluţiei, căci, după cuvintele Sfântului Apostol Pavel, sunt cu deosebire păcătoşi cei care deşi au cunoscut… că cei ce fac unele ca acestea sunt vrednici de moarte, nu numai că fac ei acestea, ci le şi încuviinţează celor care le fac (Romani l, 32).

Pedepsindu-l, Dumnezeu îi arată în acelaşi timp poporului rus calea spre mântuire, făcându-l propovăduitor al Ortodoxiei în întreaga lume. Ruşii împrăştiaţi pretutindeni au vestit Ortodoxia în toate colţurile lumii, căci masa emigranţilor ruşi este, în mare măsură fără ştiinţa ei, propovăduitoare a dreptei credinţe. Oriunde în lume trăiesc ruşi, ei construiesc mici biserici ale emigranţilor sau chiar catedrale măreţe, iar adesea, în lipsa acestora, fac slujbe chiar şi în spaţii improvizate.

Starea spirituală a emigraţiei ruse (1)

Starea spirituală a emigraţiei ruse

Dare de seamă la Sinodul întregii Biserici din exil, din 1938

Sf. Ioan Maximovici

Predici şi Îndrumări Duhovniceşti

Ed. Sophia, Bucureşti, 2006

Ca urmare a prăbuşirii Statului rus, a apărut Rusia din diasporă. Mai mult de un milion de ruşi au fost nevoiţi să-şi părăsească patria şi să se răspândească pe toată întinderea globului pământesc. Vieţuind în condiţii noi, printre alte popoare, mulţi ruşi, cu trecerea anilor, au ajuns aproape să-şi uite patria, limba şi obiceiurile şi să se contopească cu masa în mijlocul căreia trăiau. Majoritatea copleşitoare însă nu numai că şi-a păstrat specificul naţional, dar chiar trăieşte cu speranţă întoarcerii în patrie, după căderea puterii de acum. Actualmente ruşii trăiesc în toate colţurile lumii. Nu există vreun petic de pământ unde să nu fie ruşi, într-un număr mai mic sau mai mare. Importantă este întrebarea: ce reprezintă din punct de vedere spiritual ruşii din diaspora?

O parte însemnată a ruşilor plecaţi în străinătate aparţine acelei pături a intelectualităţii care trăise, în ultima vreme, cu ideile Apusului. Numărându-se printre fiii Bisericii Ortodoxe, declarându-se ortodocşi, oamenii acestei categorii, în modul lor de a privi lumea, s-au abătut mult de la Ortodoxie. Principalul lor păcat a fost faptul că nu-şi întemeiau convingerile şi rânduiala vieţii pe credinţa ortodoxă, ci se străduiau ca regulile şi învăţăturile Bisericii Ortodoxe să le pună în acord cu propriile lor dorinţe şi obiceiuri. De aceea, pe de o parte, ei se interesau destul de puţin de esenţa învăţăturii ortodoxe, adesea considerând învăţătura dogmatică a Bisericii ca fiind cu totul nereală, iar pe de altă parte, respectau cerinţele şi obiceiurile Bisericii Ortodoxe, dar doar în măsura în care aceasta nu le stingherea modul de viaţă mai mult european decât rusesc. De aici atitudinea neglijentă faţă de posturi, mersul la biserică doar pentru răgazuri scurte, şi acelea mai mult pentru satisfacerea unor sentimente estetice decât a celor religioase, şi o totală neînţelegere a religiei ca fundament principal al vieţii spirituale a omului. Mulţi, desigur, aveau o altă orientare lăuntrică, dar puţini au avut destulă putere de spirit şi pricepere ca să exprime acest lucru în viaţă.

În sfera vieţii publice, această pătură trăia tot cu ideile Apusului. Nelăsând nici un loc în viaţa ei influenţei Bisericii, această categorie se străduia să reconstruiască întreaga viaţă a Rusiei, mai ales în sfera conducerii de stat, după modele occidentale. De aceea, în ultima vreme s-a dus o luptă deosebit de crâncenă cu puterea de stat; în plus, necesitatea reformelor liberale şi a unui sistem democratic în Rusia a devenit pentru ei un fel de nouă credinţă, pe care dacă n-o mărturiseai, însemna că eşti înapoiat. Folosindu-se, pentru lupta cu monarhia, de clevetirile la adresa familiei imperiale, larg răspândite în întreaga Rusie şi fiind, în acelaşi timp, stăpânită de setea conducerii, intelectualitatea a contribuit la prăbuşirea Rusiei imperiale şi a pregătit terenul pentru puterea comunistă. Apoi, neîmpăcându-se cu gândul pierderii atât de îndelung aşteptatei puteri, ea a declarat război comuniştilor, având ca motiv principal, la început, refuzul de a le ceda lor puterea. Apoi, bătălia împotriva puterii sovietice a cuprins cercuri largi ale populaţiei, atrăgând, mai ales, tineretul care, într-un elan arzător, dorea să refacă „o Rusie unică şi indivizibilă” cu preţul propriei vieţi. S-au făcut multe fapte de vitejie, care au întipărit în istorie eroismul armatei ruse iubitoare de Dumnezeu, însă poporul rus s-a dovedit încă nepregătit pentru eliberare, şi comuniştii au fost biruitori.

Parţial, intelectualitatea a fost nimicită, parţial, a fugit peste graniţă, salvându-şi viaţa, între timp, comuniştii şi-au dat întreaga aramă pe faţă şi, în afară de intelectualitate, o mare mulţime de oameni din alte categorii a părăsit Rusia, pe de o parte salvându-şi viaţa, pe de altă parte nedorind să slujească ideologic comunismul.

Ajunşi în străinătate, ruşii au avut de îndurat zguduiri sufleteşti şi mai puternice. În sufletul majorităţii s-a produs o ruptură semnificativă, manifestată prin întoarcerea, în masă, a intelectualităţii la Biserică. Multe biserici din străinătate sunt umplute mai ales de intelectuali. Intelectualitatea a început să se intereseze de problemele vieţii spirituale şi a început să participe activ la acţiunile Bisericii. S-au format o mulţime de cercuri şi societăţi cu obiective religios-educaţionale, ai căror membri studiază Sfânta Scriptură, operele Sfinţilor Părinţi şi, în general, viaţa duhovnicească şi problemele teologice. Mulţi dintre aceştia au intrat în rândul preoţimii.

Însă toate aceste fenomene îmbucurătoare au avut şi o faţă negativă. De departe, nu toţi cei care s-au întors la credinţă au primit-o în toată deplinătatea învăţăturii ortodoxe. Mintea orgolioasă nu s-a putut împăca cu faptul că, până acum, se aflase pe o cale greşită. Aşa că apărură tendinţe de a pune în acord învăţătura creştină cu părerile şi ideile dinainte ale proaspeţilor reveniţi la credinţă. De aici, apariţia unui şir de noi curente religios-filozofice, adesea total străine de învăţătura Bisericii. Dintre acestea, o deosebită răspândire a căpătat sofianismul, bazat pe recunoaşterea valorii de sine stătătoare a omului şi exprimând psihologia intelectualităţii.

Sofianismul ca învăţătură este cunoscut unui cerc relativ restrâns de persoane, dar îl respectă în mod deschis foarte puţini, însă o parte importantă a intelectualităţii din emigraţie îi este înrudită spiritual, întrucât psihologia sofianismului constă în cinstirea omului considerat nu ca rob smerit al lui Dumnezeu, ci ca fiind el însuşi un mic dumnezeu, care nu are nevoie să se supună orbeşte lui Dumnezeu. Sentimentul unui orgoliu subtil, legat de credinţa în posibilitatea omului de a trăi după propria înţelepciune, este foarte caracteristic multor oameni de cultură în sensul actual al cuvântului, care îşi aşază mai presus de toate propriile concluzii şi nu doresc să asculte întru totul de învăţătura Bisericii, având faţă de aceasta o atitudine tolerant-condescendentă.

Sângele lui asupra noastră!

Predici şi Îndrumări Duhovniceşti

Ed. Sophia, Bucureşti, 2006

Cuvânt rostit în biserica-memorial din Bruxelles, 1962

Uciderea împăratului Nikolai al II-lea şi a familiei sale este un fapt nemaiîntâlnit, atât prin vinovăţia poporului rus, cât şi prin consecinţele lui. Ea nu s-a produs dintr-o dată, ci a fost pregătită pas cu pas.

Mârşava defăimare a clătinat devotamentul faţă de ţar şi chiar încrederea în el a unei părţi considerabile a societăţii ruse. În legătură cu aceasta, rebeliunea care a izbucnit, provocată în mod artificial, nu şi-a primit riposta cuvenită nici din partea stăpânirii, nici din cea a societăţii. Ambele au dovedit în cel mai înalt grad şovăială, frică, mişelie şi trădare. Mulţi s-au grăbit să caute încredere şi milă la criminalii sosiţi la putere. La început, „poporul tăcu”, iar apoi începu rapid să se folosească de noile condiţii create. Fiecare îşi căuta propriul câştig, călcând în picioare poruncile lui Dumnezeu şi legile omeneşti. Nu s-a făcut nimic în mod deschis pentru apărarea suveranului şi a tronului. Ştirea despre privarea de libertate a ţarului şi a familiei sale a fost întâmpinată în tăcere. Cei mulţi, care nu s-au lăsat pradă ispitei generale şi înţelegeau crima acelor fapte, doar în ascuns rosteau rugăciuni şi suspine. De aceea, suveranul a rămas cu totul prizonier în mâinile temnicerilor săi şi ale noii stăpâniri, care ştia că poate face tot ce doreşte.

Crima s-a cuibărit în conştiinţa şi în sufletul întregului popor. Vinovaţi sunt toţi, într-o măsură mai mare sau mai mică: unii, de răzmeriţa propriu-zisă, alţii de pregătirea ei, alţii de duplicitate şi de trădare, alţii de justificarea celor petrecute sau de exploatarea faptelor în interesul lor personal. Uciderea ţarului mucenic este urmarea directă a acestora.

Sângele lui este asupra noastră şi asupra copiilor noştri. Şi nu numai asupra generaţiei actuale, ci şi asupra celei viitoare, întrucât aceasta va fi educată în spiritul simpatiei faţă de crimele şi orientările care au condus la regicid. Doar totala ruptură spirituală de ele, recunoaşterea crimei şi a păcatului săvârşit şi pocăinţa pentru noi înşine şi pentru strămoşii noştri vor izbăvi Rusia de păcatul ce apasă asupra ei.

Biserica-memorial ne cheamă la aceasta, ea ne vesteşte acest lucru. Această biserică este o lumânare aprinsă de întreaga diasporă rusă pentru ţarul mucenic al întregii Rusii, pentru familia ţaristă şi pentru toţi cei ce au suferit în anii de restrişte. Zilnic se înalţă aici rugăciuni pentru ei. Această biserică îi uneşte în duh pe toţi cei devotaţi memoriei ţarului mucenic şi credincioşi patriei noastre suferinde şi reprezintă un simbolic memorial funerar al familiei imperiale şi al tuturor celor ce au pătimit împreună cu ea şi pentru cauza ei. Şi aşa va rămâne până când, cu mila lui Dumnezeu, nu se va înălţa din partea întregului popor rus o măreaţă catedrală deasupra groaznicului beci din Ekaterinburg.

Cuvânt despre pocăinţă

Sf. Ioan Maximovici
Predici şi Îndrumări Duhovniceşti
Ed. Sophia, Bucureşti, 2006

„Deschide-mi uşile pocăinţei, Dătătorule de viaţă! “ Cuvântul grecesc pentru pocăinţă este „metanoia”. În sens literal acesta înseamnă schimbarea minţii, a modului de a cugeta. Cu alte cuvinte, pocăinţa este schimbarea atitudinii, a modului de a gândi, schimbarea omului lăuntric său. Pocăinţa este revizuirea părerilor omului, este schimbarea vieţii lui.

Cum poate să aibă ea loc? La fel cum se întâmplă atunci când un om ajunge într-o cameră întunecată, care deodată este luminată de razele soarelui: cât timp a privit camera în întuneric, i se părea într-un anume fel: multe din cele aflate acolo nu le vedea, şi nici nu presupunea că se află acolo. Multe lucruri şi le închipuia cu totul altfel de cum erau de fapt. Trebuia să se mişte cu grijă, întrucât nu ştia unde se află obstacolele. Dar iată, camera se luminează, el vede totul limpede şi se mişcă liber.

Acelaşi lucru se petrece şi în viaţa duhovnicească. Când suntem cufundaţi în păcate iar mintea noastră este ocupată numai de grijile lumeşti, nu luăm aminte la starea sufletului nostru. Suntem nepăsători la starea noastră lăuntrică şi mergem neîncetat pe o cale greşită, fără să ne dăm seama de asta.

Dar iată, o rază a luminii dumnezeieşti pătrunde în sufletul nostru. Câtă murdărie vom vedea atunci în noi înşine! Cât neadevăr, câtă minciună! Cât de dezgustătoare ne vor apărea atunci multe gesturi ale noastre, pe care ni le închipuisem că sunt strălucite! Vom înţelege limpede că mergem pe căi greşite. Şi vom înţelege clar care-i calea cea bună.

Dacă vom conştientiza nimicnicia duhovnicească, păcătoşenia noastră, şi vom dori din tot sufletul să ne îndreptăm, suntem aproape de mântuire. Din adâncul sufletului vom striga către Domnul: „Miluieşte-mă, Dumnezeule, miluieşte-mă după mila Ta!”, „Iartă-mă şi mă mântuieşte!”, „Dă-mi să-mi văd greşelile mele şi să nu osândesc pe fratele meu!”.

O dată cu apropierea Marelui Post, să ne grăbim să ne iertăm unul altuia toate supărările şi mâhnirile. Fie ca întotdeauna să auzim cuvintele Evangheliei din Duminica Iertării: „Că de veţi ierta oamenilor greşalele lor, ierta-va şi vouă Tatăl vostru Cel Ceresc; iar de nu veţi ierta oamenilor greşalele lor, nici Tatăl vostru nu vă va ierta greşalele voastre” (Matei 6, 14).

Predică în Duminica Ortodoxiei

Sf. Ioan Maximovici
Predici şi Îndrumări Duhovniceşti
Ed. Sophia, Bucureşti, 2006

În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. „Între doi tâlhari, măsură a dreptăţii s-a aflat Crucea Ta: căci unul, prin povara hulei, în iad a coborât, iar celălalt, uşurându-se de păcate, spre cunoaşterea teologiei [a urcat]…” (Tropar din Marele Post, glasul al 9-lea, la slavă).

Aşa se spune despre Crucea Domnului. Măsura dreptăţii s-a aflat între doi tâlhari: trei cruci a înfipt Pilat pe Golgota – [două pentru] doi tâlhari şi [una pentru] Dătătorul vieţii. Dar numai Crucea Mântuitorului a fost izbăvire întregii omeniri, Crucea care stătea la mijloc, ea este arma păcii, biruinţa cea nebiruită – biruinţă asupra diavolului şi asupra morţii. Dintre celelalte două cruci, una a fost mântuitoare pentru cel spânzurat pe ea, cealaltă a fost scară spre iad.

Doi tâlhari erau spânzuraţi pe cruci lângă Domnul Iisus Hristos, unul îl hulise tot timpul şi continua să-L hulească, iar celălalt era cât pe ce să hulească, dar şi-a venit în fire şi, cunoscându-şi păcatele, a strigat către Domnul: „Pomeneşte-mă, Doamne, când vei veni întru împărăţia Ta!”. Şi i-a răspuns Domnul: „Astăzi vei fi cu Mine în rai!”.

Astfel, prin Cruce, prin suferinţă, a ajuns tâlharul cel înţelept să creadă în Hristos Cel răstignit – cum se spune, a crezut spre cunoaşterea teologiei. Iar când Domnul i-a iertat păcatele, acesta L-a cunoscut în El pe însuşi Fiul lui Dumnezeu, a înţeles că Omul Acela care zace spânzurat fără slavă şi în necinste este slăvitul împărat al slavei, a înţeles că Acela Care pare acum slab şi neputincios este însuşi Atotputernicul Ziditor şi Stăpânilor al întregii lumi. Aşadar, tâlharului spânzurat în partea dreaptă i s-au deschis ochii minţii, ochii sufletului, şi a ajuns la aceasta prin pocăinţă, prin smerenie.

La fel şi Hristos S-a smerit pe Sine mai mult decât toţi oamenii, S-a umilit pentru ca astfel să şteargă şi să nimicească păcatul mândriei lui Adam. La fel şi tâlharul, cunoscându-şi cu smerenie păcatele, I-a cerut Domnului iertare şi, în acest fel, Domnul I S-a arătat în toată slava Sa.

Iar celălalt tâlhar, spânzurat în partea stângă […], L-a hulit tot timpul, L-a hulit pentru că recunoştea că e păcătos, criminal, că a încălcat şi legile omeneşti, şi pe cele dumnezeieşti, dar nu voia să se pocăiască, nu voia să se smerească; şi hulea tocmai legile pe care le încălcase, îl hulea pe însuşi Legiuitorul, Cel Care a dat legile firii, Care a pus în oameni conştiinţa, după care ei îşi scriu legile lor omeneşti, chiar dacă acestea nu sunt întotdeauna în acord cu ea; L-a hulit şi a continuat să-L hulească, până când povara hulei i-a coborât sufletul în iad.

Iată cele două căi care stau înaintea oamenilor. În faţa noastră stă Crucea Domnului, cea de-viaţă-dătătoare. Domnul a spus: „Cine vrea să vină după Mine să-şi ia crucea şi să-mi urmeze Mie”. Încotro să meargă? La început, prin suferinţe, aşa cum a suferit şi Hristos, iar apoi va merge cu Hristos şi în împărăţia Cerească, unde Domnul Iisus Hristos stă pe Tronul Său. Nu este altă cale, decât să mergem pe urmele Domnului. Şi tâlharul spânzurat în partea dreaptă L-a cunoscut pe Dumnezeu şi L-a urmat cu sufletul. Desigur, nu putea atunci să se transforme printr-un miracol, nu este nevoie de aceasta, ci a mers cu sufletul după Domnul, La recunoscut în El pe Dumnezeu, Care S-a smerit pentru mântuirea oamenilor, şi [tâlharul] s-a smerit, şi-a cunoscut păcatele şi, împreună cu Hristos, a mers în rai. În faţa noastră se află căile celor doi tâlhari. Pe care cale vom merge? Întotdeauna omenirea a urmat o cale sau alta. Crucea Domnului a fost ispită pentru iudei, iar pentru elini, adică pentru păgâni, nebunie. Cum te poţi închina unei unelte de umilire, unui instrument de tortură? Ei nu înţelegeau că prin acest instrument Domnul a izbăvit întreaga omenire de împărăţia diavolului, de împărăţia păcatului, de moartea cea veşnică.

Şi pentru iudei a fost sminteală Crucea Domnului, căci ei doreau să-l vadă pe Mesia al lor ca pe un împărat al slavei, ca pe un împărat pământesc, care să înalţe neamul iudeu. Şi astfel, Crucea pe care era răstignit Hristos era o ispită pentru ei. Sminteală şi nebunie părea răstignirea lui Hristos; cum ne spune Sfântul Apostol Pavel, iudeilor sminteală, elinilor nebunie, iar pentru noi este Hristos, puterea şi înţelepciunea lui Dumnezeu. Iată cum ceea ce unora le-a fost spre pieire altora le-a fost spre mântuire.

Crucea Domnului îi împarte pe oameni în două categorii. Astfel, unii au crezut în Hristos, iar alţii s-au împiedicat de piatra de poticnire şi au prigonit Biserica lui Hristos, Trupul lui Hristos, al cărei Cap este însuşi Domnul Iisus Hristos. Biserica lui Hristos este Trupul lui Hristos, El însuşi o cârmuieşte şi cu Trupul şi cu Sângele Său dumnezeiesc îi hrăneşte pe credincioşi, pe fiii Bisericii Sale, aşa că trebuie să fim şi noi una cu Hristos, şi cu trupul nostru, şi cu duhul. Ne unim cu trupul cu Hristos prin dumnezeieasca împărtăşanie şi trebuie să ne alipim sufleteşte de El şi să-i urmăm numaidecât poruncile.

Cu toţii păcătuim, dar unii păcătuiesc şi se căiesc, iar alţii hulesc toate poruncile pe care le încalcă. Aşa a fost şi în vechime, când Arie şi alţi eretici au respins dogmele Sfintei Biserici; adesea sufereau atunci credincioşii. Sufereau credincioşii pe vremea conducătorilor nelegiuiţi care îi trimiteau în exil; astfel, Sfântul Atanasie cel Mare, din cei patruzeci şi şapte de ani de episcopat, douăzeci de ani a petrecut în surghiun. Şi alţi episcopi tot aşa au suferit pentru adevăr, au suferit şi mulţi credincioşi; cu toate acestea, în curăţia Ortodoxiei, ei s-au mântuit şi au deschis porţile vieţii veşnice, porţile împărăţiei Cereşti. Adesea biruiau necredincioşii, adesea împilau Biserica lui Hristos, dar apoi le venea vremea pieirii şi a căderii, şi sufletele lor erau trimise nu spre împărăţia Cerească, ci spre chinurile veşnice, în gheenă, la fel cum odinioară Hristos a trimis în iad sufletul lui Irod şi pe al altora, care voiau să-i ia viaţa.

În faţa noastră se află calea mântuirii sau calea pierzării. De Cruce s-au împiedicat şi creştinii în vremea luptelor iconoclaste, când începuse prigoana sfintelor icoane, când au început să fie distruse şi alte odoare, printre care şi Crucea Domnului. Şi era vorba de cei care se numeau pe sine dreptcredincioşi, ba se socoteau şi ortodocşi. Astfel, o sută cincizeci de ani a domnit erezia iconoclastă, până când, în sfârşit, a fost sfărâmată definitiv.

În ziua Biruinţei Ortodoxiei sărbătorim biruinţa lui Hristos asupra iconoclasmului şi asupra tuturor diavolilor. Crucea Domnului i-a despărţit pe credincioşi de necredincioşi, pe cei care mergeau pe calea mântuirii de cei ce mergeau pe drumul pierzării.

La fel resping Crucea Domnului şi iconoclaştii de astăzi – protestanţii şi alţii, care resping sfintele icoane; ei sunt gata să accepte în casele lor orice reprezentări frumoase ale evenimentelor evanghelice, însă neagă cinstirea sfintelor icoane, care ne aduc aminte că mântuirea se dobândeşte pe o cale anevoioasă, pe o cale îngustă pe care a mers însuşi Domnul Iisus Hristos, pe calea luptei cu păcatele şi cu viciile noastre, pe calea postului şi a rugăciunii. Aceasta nu recunosc cei ce doresc să vadă în creştinism doar ceva roz şi splendid, prin care se poate ajunge la fericirea cea veşnică fără nici o silinţă, fără nici o încordare, fără nici un fel de luptă cu propriile păcate. Ei merg pe drumul pe care a mers tâlharul spânzurat de-a stânga: ei tăgăduiesc toate legile pe care le-a dat Domnul cu gura Sa, care i-a trimis pe apostoli să le propovăduiască în întreaga lume; ei tăgăduiesc scrierile şi rânduielile pe care Sfânta Biserică Ortodoxă le păstrează cu sfinţenie.

Şi iată că prin Cruce unii se mântuiesc spre cunoaşterea teologiei, spre cunoaşterea Adevărului veşnic, iar alţii, prin povara hulei, se coboară la chinurile iadului. Această cale largă se află în faţa noastră, a ortodocşilor, şi există şi aici ispite care-i despart pe credincioşi, dacă ei vor şi doresc să meargă pe calea pe care le-a arătat-o Hristos.

Cu toţii păcătuim, cu toţii încălcăm poruncile lui Hristos şi legile Sfintei Biserici, dar unii se recunosc păcătoşi din pricina căderii lor şi se căiesc de greşelile lor, iar alţii, în loc de aceasta, resping înseşi legile şi nu voiesc să li se supună, spun că aceste legi s-au învechit, că nu mai este nevoie de legi, că noi am fi mai deştepţi decât cei care au dat legile Bisericii, pe care însuşi Domnul Hristos le-a dat prin apostolii şi arhiereii Săi. Iată cele două căi care se află în faţa voastră: calea tâlharului înţelept şi calea tâlharului care, prin povara hulei, s-a coborât în iad.

Tot în faţa noastră se află acum şi acele opere nemuritoare. Ei [iconoclaştii de astăzi] sunt gata să accepte imaginile dacă sunt bine pictate, dacă sunt frumoase şi desfată privirea, alţii cinstesc acele icoane în care sfinţii sunt reprezentaţi în suferinţă, unde sunt înfăţişate nevoinţele lor muceniceşti, posturile şi rugăciunile lor şi diverse lucruri neplăcute la suprafaţă, dar frumuseţea lăuntrică se vede în aceste imagini sfinţite. Aceasta este, fraţilor, calea celor doi tâlhari. Unii doresc mântuirea, alţii doresc doar desfătarea în lumea aceasta şi, când nu o primesc, hulesc legile care sunt date pentru mântuirea noastră.

Şi acum pot apărea între noi diverse separări. Dar întrucât legile Bisericii lui Hristos sunt neschimbătoare, creştinul trebuie să se supună legilor şi rânduielilor Bisericii, indiferent de felul în care alţii se raportează la ele, indiferent dacă societatea este binevoitoare sau ostilă faţă de ele. Cei ce-i sunt credincioşi lui Hristos îl urmează pe calea acelor legi, pe calea rânduielilor păzite cu sfinţenie de Sfânta Biserică. Iar cei ce-şi doresc înlesniri fără măsură şi bucurii în lumea aceasta pământeană, care va pieri mai devreme sau mai târziu, aceia preferă alte legi, nu pe cele ale Bisericii, ci pe cele care le permit să trăiască aşa cum vor şi să gândească după bunul lor plac, să-şi aşeze voia lor proprie deasupra duhului Bisericii – duh dat de însuşi Domnul Dumnezeu – şi îi cheamă şi pe alţii să le urmeze calea.

Este posibil, fraţilor, ca în curând iarăşi să aveţi parte aici de tulburări, şi unii dintre voi să vă cheme să mergeţi pe calea tăgăduirii legilor sfinte şi să vă supuneţi numai legilor stăpânirii omeneşti. Temeţi-vă de această cale! Temeţi-vă de calea pe care a mers tâlharul din stânga, căci prin povara hulei, prin povara hulirii lui Hristos, s-a dus la moartea cea veşnică. Cei ce hulesc legile Bisericii îl hulesc pe Hristos însuşi, Care este Capul Bisericii, căci legile Bisericii sunt date de Duhul Sfânt, prin apostoli. Iar legile locale sunt întemeiate pe aceleaşi legi, pe legile şi pe canoanele Bisericii. Să nu ne credem mai înţelepţi ca arhiereii care au rânduit pravilele Bisericii, să nu ne socotim mari învăţaţi. Ci să strigăm smeriţi, împreună cu tâlharul cel înţelept: „Pomeneşte-mă, Doamne, întru împărăţia Ta!”.

Rugaţi-vă pentru iertarea păcatelor. Dacă ne îndepărtăm de legile Bisericii, dacă le încălcăm necontenit, rugaţi-vă ca Domnul să ne miluiască şi, împreună cu tâlharul, să ne ducă în împărăţia Cerească. Atunci nu vom merge pe calea pe care a mers tâlharul nelegiuit, care a rămas nelegiuit până la sfârşit şi s-a coborât în gheenă – de care să ne izbăvească Domnul pe toţi. Amin.

Cuvânt în prima săptămână a Postului Mare

Sf. Ioan Maximovici
Predici şi Îndrumări Duhovniceşti
Ed. Sophia, Bucureşti, 2006

Toate slujbele Marelui Post sunt reunite de gândul pregătirii pentru Sfintele Paşti, ca să-L întâmpinăm cu inimă curată pe Hristos cel înviat. De ce ne pregătim astfel? Ce înseamnă Pastele? Pastele înseamnă gustarea bucuriei raiului. În ce constă această bucurie? În a-L vedea pe Dumnezeu şi slava Sa! Biserica iubeşte slava lui Dumnezeu. Când sărbătoreşte Biruinţa Ortodoxiei, Biserica săvârşeşte această prăznuire în ziua repunerii în drepturi a cinstirii icoanelor.

Icoana ne aminteşte de Hristos-Dumnezeul-Om pe pământ. Icoanele sfinţilor ne amintesc de toţi cei care L-au urmat pe Hristos, care i-au fost credincioşi şi devotaţi, care au ars de iubire pentru El. Cinstirea sfintelor icoane este cinstirea slavei lui Dumnezeu: cine se bucură de slava lui Dumnezeu şi de tot ce aminteşte de ea în viaţa aceasta, acela se va bucura şi în veacul viitor. Cine în viaţa aceasta a năzuit spre Dumnezeu, acela va alerga cu bucurie la El, când la Judecata de Apoi va auzi cuvântul: „Veniţi la Mine, binecuvântaţilor!”.

Toţi cei ce nu ştiu să se bucure de slava lui Dumnezeu, cei cărora lumea lui Dumnezeu şi legile ei îi nemulţumesc, cei ce iubesc întunericul sau semiîntunericul, cei ce nu iubesc lumina, aceia nu vor veni la chemarea: „Veniţi la Mine, binecuvântaţilor!”. Aceia se vor da la o parte indignaţi, nemulţumiţi, invidioşi şi mânioşi pe cei blânzi şi smeriţi, care vor merge spre lumină, mânioşi pe Dumnezeu însuşi, pe Care îl vor învinui pentru starea în care se află; mânioşi pe ei înşişi, însă fără a voi să-şi recunoască vinovăţia. Această stare este tocmai chinul cel adevărat.

Începutul iadului este aici, pe pământ. De asemeni, şi raiul începe în inima omului, încă din viaţa pământească. Încă de aici ni se întâmplă să ne atingem de cele dumnezeieşti, în ziua Luminoasei învieri şi când ne împărtăşim cu vrednicie. Trebuie să ne pregătim pentru spovedanie.

Trebuie să scoatem afară toată molima, căci de vom lăsa chiar o parte, va începe să facă puroi. Trebuie să ne rugăm pentru pocăinţă şi pentru bucuria curăţirii, pentru ca o rază de lumină să se atingă de sufletul nostru şi el să îndrăgească lumina. Trebuie să ne rugăm ca să-L întâmpinăm cu inimă curată pe Hristos cel înviat, ca să gustăm astfel cât de puţin din bucuria împărăţiei Cereşti.

Cuvânt inaintea Marelui Post

Sf. Ioan Maximovici
Predici şi Îndrumări Duhovniceşti
Ed. Sophia, Bucureşti, 2006

Se deschid uşile pocăinţei, începe Postul Mare. El se repetă în fiecare an şi de fiecare dată ne aduce mult folos dacă îl parcurgem cum se cuvine. Marele Post este pregătirea pentru viaţa viitoare, iar ca ţel mai apropiat este pregătirea pentru Sfânta Înălţare.

Aşa cum o clădire înaltă este prevăzută cu o scară, pentru ca pe treptele ei oamenii să poată urca uşor până la etajele de sus, la fel şi diferitele zile din an sunt trepte pentru urcuşul duhovnicesc şi pentru înălţarea noastră. Dintre acestea fac parte în primul rând zilele Postului Mare şi ale Sfintelor Paşti.

Prin Postul Mare ne curăţim de murdăria păcatului, iar de Sfintele Paşti simţim fericirea cerească a împărăţiei lui Hristos ce va să vină. Când urcăm pe un munte înalt, încercăm să ne eliberăm de orice povară nefolositoare. Cu cât cineva este mai puţin îngreunat, cu atât îi este mai uşor să urce şi cu atât mai sus va reuşi la ajungă.

La fel, ca să ne înălţăm duhovniceşte, mai întâi de toate trebuie să ne eliberăm de povara păcatului. Ne debarasăm de ea prin pocăinţă, cu condiţia obligatorie ca noi înşine să dăm afară din suflet orice vrăjmăşie şi să iertăm fiecăruia pe care-l socotim vinovat faţă de noi. Apoi, curăţiţi şi iertaţi de Dumnezeu, întâmpinăm Sfânta Înviere a Domnului.

Ce dar de preţ, care înseamnă încheierea nevoinţei înfrânării, primim atunci de la Dumnezeu? Despre asta ne vorbeşte întâia cântare începătoare a stihirilor zilnice din Post: „Şi ni se dă spre mâncare Mielul lui Dumnezeu, în sfânta şi luminoasa noapte a învierii, junghierea adusă pentru noi, primită de ucenici în seara tainei”.

Împărtăşirea cu Trupul şi Sângele Hristosului înviat, spre viaţa veşnică – iată care este ţelul Sfântului şi Marelui Post. Lumea nu se împărtăşeşte numai de Paşti. Iar de Paşti trebuie să se împărtăşească cei care au postit, s-au spovedit şi s-au împărtăşit în perioada Marelui Post. Chiar înaintea Paştelui nu avem putinţa să ne spovedim de toate păcatele, cum se cuvine, căci preoţii sunt foarte ocupaţi cu slujbele Sfintelor Patimi. Trebuie să ne pregătim din timp pentru aceasta.

Fiecare împărtăşire cu Sfintele Taine ale lui Hristos este o unire cu Hristos însuşi şi este mântuitoare pentru noi. De ce se dă o însemnătate atât de mare împărtăşirii în noaptea Sfintelor Paşti, de ce suntem cu toţii chemaţi la aceasta? Pentru că atunci mai cu seamă putem să simţim împărăţia lui Dumnezeu. Atunci mai ales ne luminăm de Lumina cea veşnică şi ne întărim pentru înălţare duhovnicească.

Acesta este un dar de neînlocuit al lui Hristos, este o binefacere fără asemănare. Fie ca nimeni, din voia lui, să nu se lipsească de această binefacere şi, în loc ca în noaptea de Paşti să se împărtăşească, să se grăbească a gusta din mâncăruri cu carne şi altele. Împărtăşirea pascală cu Sfintele Taine ne pregăteşte pentru ospăţul din veşnica împărăţie a lui Dumnezeu.

Predica la Infricosata Judecata

Sf. Ioan Maximovici
Predici şi Îndrumări Duhovniceşti
Ed. Sophia, Bucureşti, 2006

Astăzi suntem în Săptămâna înfricoşatei Judecăţi şi este firesc să vorbim despre înfricoşata Judecată şi despre semnele sfârşitului lumii. Nimeni nu cunoaşte ziua aceea, afară de Dumnezeu-Tatăl, dar semnele apropierii ei sunt date şi în Evanghelie, şi în Apocalipsa Sfântului Apostol Ioan Teologul. Apocalipsa vorbeşte despre evenimentele sfârşitului lumii şi despre înfricoşata Judecată cu precădere în simboluri şi în ghicitură, dar Sfinţii Părinţi au tâlcuit-o şi există o tradiţie autentică a Bisericii care ne vorbeşte şi despre semnele apropierii sfârşitului lumii, şi despre Judecata de Apoi.

Înainte de sfârşitul vieţii pe pământ vor fi tulburare, războaie, frământări civile, foamete, cutremure. Oamenii vor suferi de spaimă, vor muri de aşteptarea nenorocirilor (Luca 21, 26). Nu va fi nici viaţă, nici bucuria vieţii, ci o stare chinuitoare de pierdere a legăturii cu viaţa. Dar nu se va pierde numai legătura cu viaţa, ci şi cu credinţa; şi Fiul omului, venind, va găsi oare credinţă pe pământ? (Luca 18, 8). Oamenii vor fi mândri, vor fi nemulţumitori, vor respinge Legea lui Dumnezeu: alături de pierderea legăturii cu viaţa, va slăbi şi morala. Binele va slăbi şi răul va creşte.

Despre aceste vremuri vorbeşte şi Sfântul Apostol Ioan Teologul în lucrarea sa insuflată de Dumnezeu, numită Apocalipsa. El însuşi mărturiseşte că „a fost în Duh”, ceea ce înseamnă că însuşi Duhul Sfânt era în el când i s-au descoperit în diferite imagini simbolice destinele Bisericii şi ale lumii; de aceea, Apocalipsa este o descoperire a lui Dumnezeu.

El prezintă destinul Bisericii în chipul unei femei care se ascunde în acele zile în pustie: ea nu se arată în viaţă, aşa cum se întâmplă acum în Rusia.

În realitate, vor avea importanţă hotărâtoare forţele care pregătesc venirea lui Antihrist. Antihrist va fi un om, iar nu diavolul întrupat. Cuvântul „anti” înseamnă „vechi” sau „în loc de” sau „împotrivă”. Acel om doreşte să fie în locul lui Hristos, să ocupe locul Său şi să aibă ceea ce ar trebui să aibă Hristos. El doreşte să aibă aceeaşi putere de fascinaţie şi aceeaşi stăpânire asupra întregii lumi.

Predica la Duminica Fiului risipitor

Sf. Ioan Maximovici
Predici şi Îndrumări Duhovniceşti

Şi i-a spus tânărul tatălui său: „Tată, dă-mi partea ce mi se cuvine din avere!”. În Pilda fiului risipitor (rătăcitor) este conţinută cea mai ziditoare lecţie pentru tineri.

Într-adevăr, în fiul risipitor vedem întregul tablou al tinereţii uşuratice: superficialitatea, neseriozitatea, patima independenţei – într-un cuvânt, tot ce caracterizează cea mai mare parte a tinerilor. Fiul cel mic a crescut în casa părintească. Ajungând la anii tinereţii, şi-a închipuit că deja casa părintească era prea strâmtă pentru el. I se părea neplăcut să trăiască sub conducerea tatălui şi sub supravegherea mamei, dorea să-şi imite colegii, care se dedau gălăgioaselor plăceri ale lumii.

Păcatul regicidului

Sf. Ioan Maximovici

Predici şi Îndrumări Duhovniceşti

Ed. Sophia, Bucureşti, 2006

După moartea lui Saul, care a căzut în propria lui sabie în timpul luptei cu filistineii, un amalecit a fugit să-i vestească aceasta lui David, care era pe atunci prigonit de Saul. Presupunând că David va fi foarte bucuros de vestea adusă, el a hotărât să se dea drept ucigaşul lui Saul, ca să-şi mărească astfel răsplata. Însă, ascultând povestirea născocită de amalecit, cum, la rugămintea lui Saul care ar fi fost rănit, acesta l-a omorât, David îşi smulse hainele şi la fel făcură toţi cei care erau cu el. Ei au plâns şi s-au jeluit şi au postit până seara. Şi i-a spus David tânărului care îi povestise acestea: „De unde eşti?”. Acesta i-a răspuns: „Sunt fiul unui străin amalecit”. Atunci David l-a întrebat: „Cum de nu te-ai temut tu să ridici mâna ca să-l ucizi pe Unsul Domnului?” şi i-a poruncit uneia dintre slugi să-l omoare. În acest timp David a spus: Sângele tău să fie pe capul tău, căci buzele tale au mărturisit împotriva ta, când ai zis: Eu am ucis pe unsul Domnului (II Reg. l, 1-16).

Aşa a fost pedepsit străinul care s-a dat drept ucigaşul lui Saul. El a fost supus unei pedepse crunte, cu toate că Saul făcuse mult rău, fapt pentru care Domnul S-a depărtat de la el şi Saul a ajuns prigonitorul nevinovatului David. Din cuvintele lui David vedem că el se îndoia de adevărul povestirii amalecitului şi nu era convins că acesta era ucigaşul lui Saul; cu toate acestea, l-a condamnat la moarte, considerând vrednic de moarte chiar simplul fapt de a se numi pe sine ucigaş de rege şi a se lauda cu o asemenea faptă.

De câte ori este mai grea, aşadar, şi mai păcătoasă uciderea dreptcredinciosului Uns al lui Dumnezeu? De câte ori este mai mare pedeapsa care trebuie să atârne asupra ucigaşilor ţarului Nikolai al II-lea şi ai familiei sale?!

Spre deosebire de Saul, care s-a depărtat de la Dumnezeu şi care pentru aceasta a fost părăsit de El, ţarul Nikolai al II-lea este modelul evlaviei şi al totalei supuneri în faţa voii lui Dumnezeu.

Primind nu ungerea cu mir veterotestamentară, ci pecetea harică a Duhului Sfânt în taina mirungerii, împăratul Nikolai al II-lea a fost credincios până la sfârşitul vieţii înaltei sale chemări şi şi-a înţeles toată responsabilitatea în faţa lui Dumnezeu. Prin fiecare faptă, împăratul Nikolai al II lea dădea seamă în faţa propriei conştiinţe, „umbla înaintea Domnului”. Blagocestiv nu doar cu numele, ci şi cu faptele în zilele bunăstării sale pământeşti, în zilele de ispită a dovedit o răbdare asemenea răbdării dreptului Iov. Asupra unui asemenea ţar s-au ridicat mâinile criminalilor şi tocmai când, în urma suferinţelor prin care a fost încercat, el s-a curăţit ca aurul în foc, devenind un patimilor nevinovat în deplinul înţeles al acestui cuvânt.

Crima împotriva ţarului Nikolai al II-lea este cu atât mai cumplită şi mai păcătoasă, cu cât împreună cu el a fost ucisă întreaga sa familie, copiii cu nimic vinovaţi! Astfel de crime nu rămân nepedepsite. Ele strigă la cer şi pogoară mânia lui Dumnezeu asupra pământului. Dacă un străin a fost condamnat la moarte – presupusul ucigaş al lui Saul -, pentru uciderea ţarului patimilor lipsit de apărare şi a familiei sale suferă astăzi întregul popor rus, care a îngăduit această groaznică nelegiuire şi a tăcut când ţarul a fost umilit şi privat de libertate.

Dreptatea lui Dumnezeu ne cere o adâncă recunoaştere a păcătoşeniei faptelor săvârşite şi pocăinţă în faţa memoriei ţarului mucenic.

Amintirea cnejilor nevinovaţi, Sfinţii Boris şi Gleb, a trezit conştiinţa ruşilor în timpul tulburărilor feudale şi i-a ruşinat pe cnejii care începuseră dezbinarea. Sângele Sfântului şi Marelui Cneaz Igor a produs o transformare sufletească în inimile kievenilor şi a unit Kievul şi Cernigovul în cinstirea sfântului cneaz ucis.

Sfântul Andrei Bogoliubski a sfinţit cu sângele său unitatea de stat a Rusiei, instaurată la destul de multă vreme după sfârşitul său mucenicesc.

Cinstirea în întreaga ţară a Sfântului Mihail al Tverului a vindecat rănile de pe corpul Rusiei, pricinuite de luptele dintre Moscova şi Tver.

Proslăvirea Sfântului ţar Dimitrie a luminat conştiinţa ruşilor, le-a împrospătat forţele morale şi, după zdruncinări anevoioase, a dus la renaşterea Rusiei.

Ţarul mucenic Nikolai al II-lea cu familia sa multpătimitoare intră astăzi în rândul acelor pătimitori de chinuri. Crima majoră săvârşită faţă de el trebuie să fie ştearsă prin cinstirea lui arzătoare şi prin proslăvirea nevoinţei sale. În faţa înjositului, Defăimatului şi Chinuitului trebuie să se plece Rusia, aşa cum odinioară s-au plecat kievenii în faţa Cuviosului Cneaz Igor cel martirizat de ei, la fel cum locuitorii Vladimirului şi ai Suzdalului s-au plecat în faţa marelui cneaz ucis, Andrei Bogoliubski! Atunci ţarul patimilor va căpăta îndrăzneală la Dumnezeu şi rugăciunea lui va mântui pământul Rusiei de nenorocirile pe care le îndură.

Atunci Ţarul Mucenic şi cei pătimitori împreună cu el vor deveni noii apărători cereşti ai Sfintei Rusii. Sângele vărsat nevinovat va face Rusia să renască şi o va acoperi cu o nouă slavă!