Din cartea
„Fericitul Ioan Maximovici, viaţa şi minunile”,
De Pr. Serafim Rose şi Pr. Gherman Podmoşenski
Ed. Sophia, Bucureşti, 2006

Faptele sfinţilor trebuie făcute cunoscute în lumea întreagă. Acum câţiva ani, când aveam o mare supărare, răposatul Vlădica Ioan (Maximovici) mi-a apărut în vis. Am văzut o raclă în mijlocul bisericii noastre, în care stătea Vlădica Ioan în mantia sa. Vlădica şi-a făcut cruce, s-a ridicat şi mi-a spus:

- Roagă-te pentru robul lui Dumnezeu Basil (care murise cu câţiva ani înainte) şi pentru… (cineva al cărui nume nu 1-am putut înţelege, dar mai târziu mi-am dat seama că era chiriaşul nostru Eugene care murise).

Alexander Pernitz

San Francisco, California

14 decembrie 1975

Din cartea
„Fericitul Ioan Maximovici, viaţa şi minunile”,
De Pr. Serafim Rose şi Pr. Gherman Podmoşenski
Ed. Sophia, Bucureşti, 2006

Nota editorului: întâmplarea următoare ne vine de la un ortodox convertit, a cărui mamă a murit ne-ortodoxă. El era mâhnit şi nu ştia cum să se roage pentru ea când a primit acest răspuns de la Vlădica Ioan, pe care l-a interpretat şi ca pe un semn „că trebuie să fim misionari, să avem dragoste şi să ne îngrijim de neortodocşii din jurul nostru.”

Era după-amiază şi citeam din The Orthodox Word, numărul din mai-iunie 1974. Mai întâi m-am uitat la fotografia Criptei lui Vlădica Ioan. Făcând aceasta, am citit din nou troparul său, după care am simţit nevoia să sărut imaginea cu Cripta şi să-i spun ce rău îmi pare că nu m-am dus de mai multe ori acolo când am fost în San Francisco. M-am uitat apoi la o fotografie de-a mamei mele şi 1-am rugat încă o dată să se roage pentru ea şi am simţit că sigur face acest lucru. Brusc, au început să mi se îngreuneze pleoapele, mi s-au închis ochii şi am intrat într-un fel de visare, văzând-o pe mama cu şorţul pus, vorbind mult, aşa cum făcea în ultimii săi ani de viaţă. Şi dintr-o dată am simţit că Vlădica se roagă pentru ea. Am văzut-o apoi din nou, însă de data aceasta în genunchi, plângând şi spunând cât de mult se căieşte pentru păcatele ei. Plângea atât de tare şi de amarnic, încât aproape că îi puteam auzi în realitate vocea în cameră. Sentimentul care mi-a fost insuflat a fost să mă alătur rugăciunii lui Vlădica şi să nu-mi deschid ochii. Am început să mă rog simplu, dar fierbinte, lui Dumnezeu, să aibă milă de ea şi eram conştient de prezenţa foarte puternică a lui Vlădica, deşi pe el nu-l vedeam ca pe mama. Ea a continuat să plângă cu mare durere şi în cele din urmă a dispărut, în curând 1-am văzut pe Vlădica Ioan, dar numai din spate. Nu-i puteam vedea chipul, numai vălul de la camilafcă şi o parte din barbă, apoi vârful cârjei episcopale şi mâneca rasei.

A început să se îndepărteze încet şi am observat cu claritate că purta o mantie simplă de monah şi nu una de episcop. Cu demnitate, a dispărut din vedere şi nu i-am văzut deloc faţa, însă eram sigur că el este. Am deschis ochii, m-am ridicat şi i-am spus din nou troparul, cu voce tare, cu faţa spre Răsărit, şi am sărutat fotografia cu Cripta sa.

Nu cunosc în întregime sensul a ceea ce am trăit… Un lucru pe care 1-am observat este că Vlădica nu a spus nimic şi nu a făcut nici o promisiune. Am fost pur şi simplu asigurat de rugăciunile sale şi că este nevoie de rugăciune din partea mea şi a altora. Am observat şi faptul că purta mantie şi cârjă de monah şi nu de episcop. Aceasta mi-ar arăta mie că a făcut ceea ce a făcut nu în calitate oficială de episcop, ci mai degrabă ca persoană, ceea ce ar însemna că el recunoaşte interzicerea de către Biserică a rugăciunii publice pentru răposaţii neortodocşi, însă şi învăţătura conform căreia rugăciunea particulară pentru aceştia este de mare preţ şi trebuie încurajată.

Joseph McKean

Youngstown,Ohio

6 septembrie 1974

Din cartea
„Fericitul Ioan Maximovici, viaţa şi minunile”,
De Pr. Serafim Rose şi Pr. Gherman Podmoşenski
Ed. Sophia, Bucureşti, 2006

Portretele Fericitului Arhiepiscop Ioan Maximovici au sosit chiar când plecam în Europa. Nefiind prea încrezători în siguranţa avioanelor, maşinilor şi trenurilor noastre şi încrezându-ne în ajutorul Fericitului Ioan Maximovici, care a călătorit atât de mult, am fost foarte recunoscători că portretul său ne putea însoţi în toate călătoriile noastre. Prietenul nostru M. ne-a povestit de curând că a fost ocrotit de un accident de maşină prin-tr-o minune a Fericitului Arhiepiscop Ioan. într-o noapte, M. conducea cu viteză, când la marginea şoselei a apărut un cerb mare, care s-a năpustit spre maşină, însă înainte ca animalul să ajungă la maşină a fost oprit brusc şi în acelaşi timp M. a simţit foarte clar prezenţa Fericitului Ioan Maximovici.

Michael Nedelski

Dakota de Sud

12/25 ianuarie 1974

Din cartea
„Fericitul Ioan Maximovici, viaţa şi minunile”,
De Pr. Serafim Rose şi Pr. Gherman Podmoşenski
Ed. Sophia, Bucureşti, 2006

Nu ştiu despre Vlădica Ioan decât ce am citit în revista dumneavoastră. Anul trecut, după 20 octombrie, mama era în spital cu o durere mare în stomac. Eram foarte supărată, temându-mă să nu aibă cancer; şi apoi, în noaptea dinaintea zilei când doctorul trebuia să-mi comunice rezultatul analizelor, am avut un vis. O mulţime de oameni erau adunaţi în jurul unei biserici mari, albe, cu turle ruseşti. Un bătrân îmbrăcat în alb a ieşit de acolo cu o cârjă în mână şi a traversat strada, venind drept spre mine şi spre mama. Când a ajuns la noi mi-am dat seama, din fotografii, că era Vlădica Ioan. Ne-a binecuvântat pe mama şi pe mine şi apoi imediat m-am trezit. Nu mai eram mâhnită din cauza mamei. După cum s-a dovedit, avea un ulcer care s-a vindecat repede. Acum mă gândesc adesea la Vlădica.

Tamara Hurt

Sarnia, Ontario, Canada

25 iulie 1975

Nota editorului: In articolele privitoare la Arhiepiscopul Ioan publicate de Episcopul Sava în Or-thodox Russia sunt mai multe vise asemănătoare cu acesta şi Episcopul Sava face o observaţie însemnată după ce descrie unul dintre vise: „Putem lua drept adevărat acest vis, căci Sfântul Varsanufie cel Mare scrie că, dacă cineva vede în vis crucea, acesta este semn că visul este de la Dumnezeu, de vreme ce satana nu poate reprezenta crucea. Desigur, şi alte vise pot fi de la Dumnezeu, însă nu avem un semn atât de sigur că un vis este de la Dumnezeu ca atunci când vedem semnul crucii. Iar dacă visul este de la Dumnezeu, trebuie să avem grijă, spune Sfântul Varsanufie, să nu-l interpretăm greşit, căci aici satana ne poate înşela.” (Orthodox Russia, nr. 3 din 1967). Faptul că Vlădica Ioan a făcut semnul crucii (când binecuvânta) în acest vis şi prin acesta a dăruit pace sufletească arată că şi acest vis este de la Dumnezeu şi că a fost o arătare de-a lui Vlădica, dăruită prin har, pentru o persoană care îl cinsteşte.

Din cartea
„Fericitul Ioan Maximovici, viaţa şi minunile”,
De Pr. Serafim Rose şi Pr. Gherman Podmoşenski
Ed. Sophia, Bucureşti, 2006

Vă mulţumim foarte mult pentru că ne-aţi trimis uleiul vindecător din Cripta dragului nostru Vlădica. Fie ca Domnul să grăbească ziua când iubitul nostru Vlădica va fi proslăvit între Sfinţii lui Dumnezeu !

Dorim să vă informăm că mama a folosit uleiul la o cicatrice mică de pe faţă, de care nu putuse scăpa cu nici un fel de tratament. După două zile în care a folosit uleiul, cicatricea a dispărut de tot, iar zona dimprejurul ei este aproape complet vindecată ! Iar eu îl folosesc la o rană de la picior. După trei zile, rana s-a închis şi se pare că se vindecă !

Al vostru în Hristos,

Vladimir Raasch

St. Paul, Minnesota

aprilie 1981

Din cartea
„Fericitul Ioan Maximovici, viaţa şi minunile”,
De Pr. Serafim Rose şi Pr. Gherman Podmoşenski
Ed. Sophia, Bucureşti, 2006

O tânără asistentă medicală care locuia în San Francisco şi lucra într-unul din spitalele municipale n-a mai văzut brusc cu un ochi. Ea a observat aceasta pe când era la lucru, pe neaşteptate, când a trebuit să-i dea o reţetă unui pacient - s-a uitat la etichetă şi nu a văzut nimic ! A fost cuprinsă de groază ! Doctorii i-au spus că din cauza unei inflamări a nervului optic îşi pierduse total unul dintre ochi, care, fiind mort, trebuia îndepărtat, pentru a-1 salva pe celălalt. Bineînţeles că astfel cariera ei medicală avea să se încheie.

Ea îl cunoscuse pe Arhiepiscopul Ioan încă de când era copilă, în Extremul Orient, îl întâlnise şi pe undeva, prin Europa, şi ştia de minunile săvârşite de el de la părinţii ei, care îl cinsteau foarte mult. însă el murise demult. Deznădăjduită, a alergat la racla lui, ca la ultima speranţă, şi s-a rugat acolo multă vreme, cu lacrimi. A început să vină foarte des la catedrală, rugându-se în faţa sfintelor icoane, apoi cobora în Criptă şi se ruga la racla sa mult timp, astfel încât ceilalţi oameni începuseră să o cunoască, între timp, la muncă încerca să-şi ascundă nenorocirea, neştiind ce altceva să facă. Astfel au trecut câteva zile.

Apoi, într-o noapte, a fost cuprinsă de cea mai adâncă deznădejde şi s-a dăruit rugăciunii arzătoare, după care a deschis Sfânta Evanghelie la întâmplare şi a citit următoarele:

Şi trecând Iisus, a văzut un om orb din naştere. Şi ucenicii lui l-au întrebat, zicând: învăţătoru-le, cine a păcătuit; acesta sau părinţii lui, de s-a născut orb ? Iisus a răspuns: Nici el n-a păcătuit, nici părinţii lui, ci ca să se arate în el lucrările lui Dumnezeu [...] Acestea zicând, a scuipat jos şi a făcut tină din scuipat, şi a uns cu tină ochii orbului. Şi i-a zis: Mergi de te spală la scăldătoarea Siloamului (care se tâlcuieşte: trimis). Deci s-a dus şi s-a spălat şi a venit văzând. (Ioan9, 1-7)

- O, Doamne ! a strigat ea, citind până la sfârşit acest fragment care îi apăruse în faţă  „din întâmplare”, dacă aş putea să ajung în Ţara Sfântă şi să-mi spăl ochii la scăldătoarea Siloamului sau dacă aş avea măcar o picătură din apa aceasta - aş vedea din nou !

Dimineaţa devreme s-a dus din nou în Cripta Fericitului Ioan şi iarăşi s-a rugat fierbinte acolo. Atunci o bătrână micuţă, firavă, pe care nu o cunoştea, s-a apropiat de ea şi i-a spus că a vizitat de curând Ţara Sfântă şi a adus nişte apă sfinţită de la scăldătorea Siloamului şi că a doua zi o să aducă o sticluţă cu apă căci Sfânta Liturghie avea să fie săvârşită în Criptă şi avea să slujească chiar mitropolitul! Fata bolnavă a fost uimită de aceste cuvinte ale „bunicii Elizabeth”, care, bineînţeles, nu ştia nimic de rugăciunea ei din noaptea trecută, şi a doua zi a venit în Criptă devreme, înainte de ivirea zorilor. La Liturghie s-a împărtăşit şi îngenunchind, plecându-se peste racla Fericitului Ioan, şi-a pus apă sfinţită pe ochi. Dintr-o dată s-a simţit mai bine. A doua zi putea deja să vadă cu ochiul considerat mort.

Veştile despre această minune au început să se răspândească cu repeziciune iar când au ajuns la noi am reuşit să o cunoaştem şi am rugat-o să viziteze librăria Fericitului Gherman din Alaska şi să ne povestească amănunţit totul. Când, în ziua respectivă, a venit şi ne-a povestit cele de mai sus, a adăugat că situaţia i se păruse foarte neclară, întrucât ea nu se rugase numai Fericitului Ioan, ci şi altor sfinţi, cărora li se închinase în catedrală, în faţa sfintelor icoane: Sfântul Tihon din Zadonsk, Sfântul Nicolae, Sfântul Serafim şi alţii, pe care îi rugase fierbinte să o ajute.

- Chiar şi aseară, a continuat ea, şovăiam dacă să vin sau nu la dumneavoastră.

Noaptea am avut însă un vis, coboram într-o pivniţă întunecoasă cu o singură fereastră, pe când o mulţime de oameni se duceau acolo cu un anumit scop. Şi eu trebuia să merg acolo pentru ceva şi am reuşit să intru, împingându-mă. Atunci văd că era Cripta Arhiepiscopului Ioan, însă totul arăta altfel, iar în mijloc stătea Fericitul Ioan în mantia sa - viu ! Unii oameni puneau pe el bolnavi, ca să fie vindecaţi. Apoi văd că pun pe el o femeie care părea moartă şi care începe încet-încet să se mişte, se face bine şi se ridică singură. Alţii aşteptau să le vină rândul. Orice ar putea să însemne visul acesta, m-am hotărât să vin la dumneavoastră şi să vă spun cum s-a petrecut totul.

Toate acestea s-au întâmplat când, deşi se mai liniştiseră, vrăjmaşii Fericitului Ioan continuau să tulbure oamenii şi de aceea slăbiseră mult credinţa în Dreptul acesta.

Şi a zis: Spre judecată am venit în lumea aceasta, ca cei care nu văd să vadă, iar cei care văd să fie orbi. (Ioan 9, 39)

Citeţul Eugene Rose

Frăţia Fericitul Gherman din Alaska

San Francisco, California

septembrie, 1968

“Fericitul Ioan Maximovici. Viaţa şi Minunile”,

Editura Sophia,

Bucureşti, 2006

Cele ce ochiul n-a văzut şi

urechea n-a auzit, şi la inima

omului nu s-au suit, pe acestea

le-a gătit Dumnezeu celor

ce-L iubesc pe El (I Cor. 2, 9)

Bucuria şi slava de negrăit ale împărăţiei Cerurilor, ţelul vieţii creştine, se întrevăd chiar de pe pământ de către cei care trăiesc o viaţă în duh în Biserica lui Hristos. Cerurile se văd cel mai limpede şi viaţa în duh se simte cel mai puternic la Praznicul Luminos al învierii lui Hristos, cu primirea plină de evlavie a Sfintei împărtăşanii, însă uneori Dumnezeu îi acordă poporului Său un har deosebit, ca cel legat de o icoană făcătoare de minuni a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu sau de unul dintre sfinţii Săi aleşi.

După cum vor mărturisi oricând cei care au fost prezenţi şi au participat, un asemenea har deosebit s-a arătat în legătură cu recenta moarte şi îngropare a Arhiepiscopului Ioan (Maximovici) de San Francisco şi al Americii Apusene, din Biserica Ortodoxă Rusă din afara Rusiei.

Toate lucrurile legate de aceste evenimente au fost extraordinare, întâi de toate, moartea însăşi. Aceasta a avut loc în Seattle, unde Prea Sfinţia sa se dusese pentru câteva zile, însoţind Icoana minunată din Kursk a Maicii Domnului, la 3,50 după-amiaza, Duminică, pe 2 iulie (19 iunie, s.v.). Moartea a venit brusc, însă în ziua aceea, după ce săvârşise Sfânta Liturghie, Arhiepiscopul petrecuse trei ore rugându-se în altar - fapt rar întâlnit chiar şi la un rugător ca el - şi de fapt părăsise biserica cu numai puţină vreme înainte, pentru a se odihni câteva minute în camera sa de alături, când a avut loc criza fatală. Cei care au alergat la el în cameră când au auzit că a căzut povestesc că a murit imediat după aceea, liniştit şi fără dureri.

Aceste împrejurări, precum şi anumite lucruri pe care le spusese înainte, unul în ziua dinaintea plecării la Seattle, ne lasă să înţelegem fără urmă de îndoială că ştia dinainte de moartea sa apropiată şi că se pregătise pentru aceasta, asemenea marilor sfinţi din istoria Bisericii lui Hristos.

După mai puţin de douăzeci şi patru de ore trupul său a ajuns în catedrala din San Francisco, pe care el o terminase de înălţat. A fost întâmpinat de preoţii catedralei, întocmai ca atunci când trăia, şi apoi a început o priveghere, care avea să dureze ceva mai mult de patru zile. în fiecare zi, după slujbele de dimineaţă şi de seară, se săvârşea un parastas solemn, iar în tot restul zilei, până la miezul nopţii, clerul eparhiei citea neîntrerupt din Sfânta Evanghelie.

După miezul nopţii avea loc o scenă mişcătoare: slujitorii şi citeţii catedralei citeau Psaltirea toată noaptea şi astfel Arhiepiscopul a fost înconjurat, în moarte, de tinerii pe care îi iubea atât de mult, care privegheau cu el pentru ultima oară. în tot acest timp oamenii veneau fără încetare la catedrală ca să îşi ia rămas-bun de la iubitul lor Arhipăstor.

La fiecare slujbă, în faţa raclei deschise, unul dintre ierarhii care au participat a ţinut o predică, dând îndrumare duhovnicească mulţimilor care veniseră la slujbă. Duminică, pe 3 iulie, Episcopul Nectarie de Seattle, Vicar al Arhieparhiei, i-a chemat pe toţi să sărute moaştele Arhiepiscopului. Pe 4 iulie Episcopul Sava de Edmonton l-a numit pe Arhiepiscop „fericit” şi, încă şi mai îndrăzneţ, „un făcător de minuni din vremea vieţii sale” şi a dezvăluit că el deja i se ruga ca unui sfânt. Pe 6 iulie Arhiepiscopul Averchie de la mănăstirea Sfânta Treime a vorbit despre viaţa ascetică a Arhiepiscopului şi îndeosebi de nemaipomenita sa „luptă cu somnul”, care îl făcuse să nu se întindă niciodată în cursul celor patruzeci de ani de monahism, ci să se odihnească numai o oră-două pe noapte într-o poziţie incomodă, stând în capul oaselor sau aplecat pe podea, rugându-se înaintea icoanelor - un lucru de minune în aceste vremuri de decădere duhovnicească generală. Arhiepiscopul a şi murit tot în poziţie şezândă şi chiar îşi exprimase dorinţa de a fi îngropat în această poziţie, ca ierarhii bizantini, însă din păcate acest lucru nu a fost posibil. Pe 7 iulie Mitropolitul Filaret, de-abia sosit de la New York, a vorbit despre „asceza de adevărat creştin” a Arhiepiscopului şi l-a dat „pildă de asceză stăruitoare şi aspră”, nemaiauzită în vremurile acestea rele.

Încă din prima zi a privegherii a fost limpede că aceasta nu avea să fie un obişnuit rămas-bun de la un răposat, nici măcar pentru un ierarh. Simţeai că participi la desfăşurarea unei taine: taina sfinţeniei. Cei prezenţi acolo erau sincer convinşi că veniseră să înmormânteze un sfânt.

În toate aceste zile a fost o revărsare nemaiîntâlnită de iubire. Toată lumea s-a văzut dintr-o dată orfană, căci Arhiepiscopul fusese pentru fiecare persoana cea mai apropiată, cea mai înţelegătoare, cea mai iubitoare. Vrăjmaşii îndârjiţi, şi erau şi din aceştia, au venit să se roage fierbinte să fie iertaţi de un om care nu le purtase pică în vremea vieţii sale.

Privegherea a culminat cu slujba de înmormântare, care s-a ţinut la ora 5,30 după amiaza, joi, pe 7 iulie (24 iunie, s.v.). Au fost prezenţi cinci ierarhi (pe lângă cei pomeniţi mai sus a mai fost şi Arhiepiscopul Leontie de Santiago, Chile), douăzeci şi patru de preoţi,slujitori nenumăraţi şi peste o mie cinci sute de credincioşi, care au umplut până la refuz marea catedrală şi al căror număr nu a scăzut vreme de şase ore. Râvna celor care au luat parte la lunga slujbă rânduită de Biserica lui Hristos la moartea ierarhilor săi nu a mai fost, probabil, decât rareori egalată în acest veac; ar putea fi asemuită cel mai bine cu cea arătată uneori la slujbele din Săptămâna Patimilor şi de Paşti şi într-adevăr sentimentul era acelaşi, întristarea pricinuită de trecerea la cele veşnice a acestui om al lui Dumnezeu care fusese părintele iubitor al unei turme de nenumărate mii de păstoriţi din China, Europa şi din întreaga lume, se îmbina cu anticiparea bucuriei de a fi câştigat ceva încă şi mai măreţ: un mijlocitor în Ceruri. Cei care se rugau pentru odihna acestui suflet începuseră, poate chiar toţi, să i se roage în mod direct, ca să continue, din lăcaşul său ceresc, ocrotirea sa părintească. Cei care îi fuseseră mai apropiaţi au pus icoane, cruci, flori, chiar şi copilaşi - iar câţiva ierarhi panaghiile lor - în raclă, pentru a le primi înapoi după ce se atinseseră de trupul sfânt, care, nici chiar în a şasea zi de când era expus, fără a fi îmbălsămat, nu arăta semne de stricăciune.

Ce lucru potrivit, să îşi sfârşească slujirea de toată viaţa a Bisericii lui Hristos şi să îşi găsească ultimul loc de odihnă tocmai în catedrala închinată Bucuriei întristaţilor. Slujba de înmormântare a fost urmată de ultima sărutare a moaştelor de către toţi cei prezenţi şi de înconjurarea de trei ori a catedralei, racla fiind purtată de către orfanii salvaţi şi crescuţi de Arhiepiscop în Shanghai. Acesta a fost punctul culminant al acelor zile solemne şi a fost un adevărat alai triumfal. Era ca şi cum participai nu la înmormântarea unui ierarh răposat, ci la descoperirea sfintelor moaşte ale unui sfânt de curând canonizat. Unul dintre ierarhii de acolo a observat asemănarea cu purtarea Epitafului Domnului în ajunul Sâmbetei Patimilor. Trupul a fost aşezat într-o capelă mică de la subsolul catedralei, sub altar, ultima „veşnică pomenire” cântându-se la ora l dimineaţa, în patru zile, autorităţile din San Francisco au schimbat legile oraşului, pentru a îngădui îngroparea ierarhilor în catedralele lor, o acţiune fără precedent, şi astfel locul de odihnă al Arhiepiscopului a rămas stabilit pe vecie.

Episcopul Ignatie Briancianinov, în Gânduri despre moarte, scrie: „Aţi văzut vreodată trupul unui drept al cărui suflet a plecat ? Nu se simte nici un miros urât; nu îţi este teamă să te apropii. La îngroparea sa întristarea se topeşte într-un fel de bucurie de neînţeles.” Şi aceste lucruri, spune Episcopul Ignatie, sunt semne că „răposatul a câştigat îndurare şi har la Domnul.” Toate acestea le-au simţit cei care cu evlavie 1-au însoţit pe Arhiepiscopul Ioan la ultimul său loc de odihnă.

Însă acum, după ce am descris acest eveniment, o experienţă pe care o trăieşti o dată în viaţă, povestea Arhiepiscopului Ioan de-abia începe. El a fost deja proslăvit în inimile şi rugăciunile celor care 1-au cunoscut şi zilnic vin oameni în pelerinaj la mormântul său.

Credincioşii şi-au amintit în repetate rânduri de făgăduinţa pe care a făcut-o Sfântului Serafim din Sarov înaintea morţii sale, de a asculta rugăciunile celor care vor veni la mormântul său şi îi vor vorbi, ca unui om viu, despre nevoile şi durerile lor, şi au prins curaj să facă şi ei acest lucru în cripta Arhiepiscopului Ioan. De la slujba de înmormântare nu a trecut nici o zi în care fiii duhovniceşti ai Arhiepiscopului să nu vină să „vorbească cu Vlădica”, să citească Psaltirea care este mereu deschisă înaintea raclei şi să-i ceară mijlocirea.

Iar dacă viaţa acestui drept a fost într-adevăr bineplăcută lui Dumnezeu - cum nu putem decât să credem că a fost -, pomenirea sa nu va rămâne doar un fapt local. El a fost, aşa după cum l-a numit unul dintre preoţii săi foarte apropiaţi, „un sfânt-ascet de însemnătate universală”. Căci cu adevărat viaţa sa a fost nemaiîntâlnită în vremurile noastre: viaţa unui om care a fost un sfânt-stâlpnic, care a trăit totuşi în mijlocul lumii şi la care toţi puteau ajunge şi prin rugăciunea căruia se săvârşeau minuni.

Tuturor celor care au trăit aceste zile, faptul că au fost aproape de un sfânt le-a adus înţelegerea sfinţilor lui Dumnezeu şi le-a reinsuflat evlavie pentru ei, cei pe care îi cinstea atât de mult şi iubitul nostru Vlădica. Ei sunt cei care ne dau dovada şi pilda unei vieţi închinate în întregime Domnului, în vremuri când răceala şi nepăsarea îi fac chiar pe creştinii ortodocşi să nu mai ştie ce este adevăratul creştinism, moartea unui sfânt a fost un semn şi o descoperire de Sus, reînnoind în noi acea legătură cu împărăţia Cerească fără de care nu este viaţă duhovnicească.

Eugene Rose

1966

“Fericitul Ioan Maximovici. Viaţa şi Minunile”,

Editura Sophia,

Bucureşti, 2006

De fiecare dată când fac parastas pentru Fericitul Ioan, îl rog să se roage la Dumnezeu pentru un anumit lucru, şi el mă aude. Aude tot. îmi amintesc cum mi-a spus, la plecare:

- Zina, să mă anunţi de îndată ce tu sau altcineva vă îmbolnăviţi.

Iar când ne-a părăsit, plecând în cealaltă lume, m-am gândit: „Ce-o să mă fac fără el şi fără ajutorul lui ?” Insă apoi am găsit o soluţie: am putea să facem parastase pentru el, care să servească drept cereri şi ar trebui să îi cerem să se roage ca şi cum ar fi în viaţă. Iar el ne aude şi ne ajută.

De curând a fost un astfel de caz la noi în biserică, într-o zi unul dintre enoriaşi, un om profund credincios, a venit într-un suflet, cerând ajutor. Era însurat cu o franţuzoaică şi avea trei copii. Cel mai mare dintre ei, fiica sa de 16 ani, fusese de curând la noi la biserică şi părea o fată înfloritoare, sănătoasă. Se lovise însă la coaste şi îi apăruse o umflătură uriaşă, de mărimea unui măr. Au dus-o la spital, unde doctorii au descoperit că umflătura era de natură canceroasă şi i-au extirpat-o. Curând s-a dovedit că nu era numai ceva extern, ci şi intern şi îi afecta deja o parte din plămân. Când doctorii au descoperit acest lucru, au spus că nu are nici o speranţă şi că numai o minune o poate salva. Atunci tatăl ei, disperat, a alergat la biserică şi l-a rugat pe preotul nostru să se roage pentru ea. După ce a plecat tatăl, 1-am rugat pe părinte să slujească un parastas pentru Fericitul Ioan şi ne-am rugat împreună.

După câteva zile, tatăl ne-a sunat la telefon şi l-a rugat pe părinte să vină la spital să o vadă pe fiica lui. Acesta s-a dus şi la întoarcere ne-a povestit că acum doctorii spuneau că există speranţe de însănătoşire.

Câte minuni se săvârşesc în urma rugăciunilor Fericitului nostru Ioan ! Cu adevărat, am avut printre noi un mare sfânt, iar milostivul Dumnezeu mi-a dat mie, o mare păcătoasă, să fiu martoră la acest lucru.

Minunat este Dumnezeu, Dumnezeul lui Israel!

Zinaida. V. Julem

Paris, vara lui 1978

“Fericitul Ioan Maximovici. Viaţa şi Minunile”,

Editura Sophia,

Bucureşti, 2006

Iată încă un caz deosebit. Helen Pavlova, pe când era încă domnişoară, ţinea mult la Fericitul Ioan. Odată, pe când acesta trăia, Helen a venit la mine, spunându-mi:

- Tanti Zina, am un neg pe călcâi de care nu pot scăpa decât cu operaţie. Dar mi-e frică să mă operez. Iar mâine trebuie să mă duc la spital pentru acest lucru. Totul este aranjat, dar nu vreau să merg, pentru că mi-e frică.

- De ce nu 1-ai rugat pe Fericitul Ioan să se roage pentru tine, şi atunci te-ai fi dus liniştită să te operezi ? am întrebat-o eu.

În simplitatea ei copilărească, ea s-a rugat chiar atunci şi în locul unde se afla. Nu i-a cerut ca operaţia să reuşească, ci pur şi simplu să nu se opereze deloc. Nici măcar nu i-a scris, ci pur şi simplu i-a cerut în gând ajutorul. Şi în acea clipă negul i-a dispărut şi nu i-a mai apărut niciodată. Aşa, pur şi simplu ! Si nu a mai trebuit să se opereze!

Tot fetei acesteia i-a prorocit Fericitul Ioan că se va mărita cu un preot, că va fi o matuşka.

Când a venit ultima oară la noi, ea s-a dus la el chiar înainte să plece, a vorbit mult timp cu el şi apoi l-a întrebat:

- Pot să mă mărit cu un francez tânăr, drăguţ, care îmi face curte acum?

Fericitul Ioan şi-a înclinat capul într-o parte, a zâmbit ca un copil, cum făcea el, şi a spus:

- Tu o să fii o matuşka.

A tăcut apoi pentru o vreme, după care a adăugat:

- Numai că o să te măriţi cu un rus.

Şi, într-adevăr, în curând ea a devenit o matuska.

“Fericitul Ioan Maximovici. Viaţa şi Minunile”,

Editura Sophia,

Bucureşti, 2006

l. Odată, pe când Fericitul Ioan era cu noi în Franţa, aveam nevoie de o slujbă bună şi,cu ajutorul său, am obţinut un serviciu la o doamnă care avea un câine uriaş. Mama acesteia, o doamnă foarte bătrână, a venit într-o zi în vizită, şi câinele, de bucurie, a sărit pe ea, făcând-o să cadă şi să-şi fractureze şoldul. A fost dusă la spital, unde doctorii au spus că îşi va reveni foarte greu, fiindcă era foarte slăbită. Atunci am alergat la Fericitul Ioan, rugându-1 să se roage pentru ea. Fericitul mi-a promis că o să se roage. La puţin timp după aceea, doamna a început să se simtă mult mai bine şi, încetul cu încetul, s-a vindecat complet şi a mai trăit mulţi ani.

2. După moartea Fericitului Ioan s-a îmbolnăvit chiar doamna pentru care lucram. Am alergat repede la biserică şi am făcut un parastas pentru Dreptul nostru. Boala ei s-a agravat, căci doctorii au descoperit o tumoare malignă la rinichi, fiind pesimişti cu privire la starea ei.

Am făcut trei parastase pentru Fericitul Ioan. La puţin timp după aceea i s-au făcut analize şi nu i-au mai găsit nimic. Şi şi-a revenit şi ea, întocmai ca mama sa, şi este sănătoasă şi în ziua de azi, mulţumesc lui Dumnezeu.

3. Doamna pentru care lucram avea o prietenă bună care avea o soră mai tânără decât ea. Aceasta urma să se căsătorească, când dintr-o dată degetul mijlociu i s-a umflat, i s-a înroşit şi o durea groaznic, fapt care s-a dovedit a fi o piedică în calea planurilor sale de căsătorie. Doctorii i-au făcut tot felul de tratamente, însă nimic nu putut-o ajuta. A trecut un an întreg, în cele din urmă au examinat-o din nou şi au descoperit că era cancer. Bineînţeles că toată lumea s-a tulburat şi nu ştia ce să facă. Eu însă am fugit la biserică, am făcut un parastas pentru dragul nostru Fericit Ioan şi 1-am rugat fierbinte să o ajute pe biata fată. Am făcut astfel trei parastase. Degetul acestei tinere fecioare a început treptat să se vindece şi în curând s-a vindecat complet. Acum este măritată şi are doi copii.